vineri, 20 iulie 2018

Blestemul

Aceasta este o poveste despre jeg, despre zdrenţe înmuiate în noroi şi balegă, despre peturi, pantofi scâlciaţi, încă respirând, şerpi din piei, cabluri şi cordoane de capoade vechi, mirosind a spital, rame, capace de wc, maţe de saltele, pâine şi multe sticle de bere. Este o poveste despre urât. Despre un oraş cu case cochete şi munţi de gunoi.

Se spune că totul a început într-o seară senină de vară, când dl.G îşi plimba liniştit roaba plină de moloz spre muntele de gunoi cel mai apropiat, dar suficient de departe de bucătăria lui proaspăt renovată în nuanţe de verde crud. Dl. G a fost primul din oraş care a văzut, se pare, mesajul scrijelit pe bătrânul copac de lângă una din ghenele din flori a făpturilor locuitoare pe acele dealuri. Şi-a revărsat resturile de gresie demodată şi a citit textul tăcut şi încruntat, apoi s-a dus acasă să povestească oamenilor.

"Lasă-mă să respir!" stătea scris pe scoarţa zgronţuroasă a arborelui.

Cum nu părea mână sau scris de muritor, oamenii din zonă făcură consiliu şi deciseră pe loc să taie copacul cu totul, pentru a şterge cuvintele acelea din mintea tuturor.

Zis si f
ăcut. Pământul însă, din locul bătranului arbore tăiat a început să se înalţe însă din acea zi, formând o gâlmă, ca şi cum sub pielea de ţărână se afla un animal uriaş, care se foieşte, nemaiputând să respire. Oamenii nu mai erau liniştiţi, auzeau noaptea în casele lor zgomote ciudate, asemenea unei respiraţii greoaie.

Ajunsese de înălţimea bătrânului copac tăiat, când gâlma a strănutat spre oraşul cochet,
împroşcând o masă cleioasă de resturi putrezite şi jeg. Astfel, papucii roşii cu talpă ortopedică au ajuns înapoi la fetiţa cu codiţe lungi, care refuza să-i mai poarte, gresia demodată la domnul G, salteaua şi maţele ei, peturile şi chiar şi cordoanele îşi regăsiră stăpânii. Nu cu bucurie. Toate lucrurile atârnau pe pervazurile geamurilor albe şi proaspăt spălate, pe burlane, stâlpi şi fire de telegraf, pe suporturi de flori şi leagane de familie. Indecente şi fără viaţă, organele putrezite ale unei ghene uriaşe. Apoi pământul s-a aşezat la loc să respire şi să doarmă, iar gâlma s-a retras cu totul.

De-atunci, pe locul acela cresc flori cu spini şi tufe de mure. Se spune că dacă încerci chiar şi cu un muc de ţigară să atingi acele locuri, pământul se trezeşte. Localnicii nu se aventurează prea mult in zonă şi nu-şi lasă copiii să culeagă fructele coapte de mur. Cred ei că locul poartă un blestem.

Iar pământul, cândva înmuiat în spuza unui oraş cochet îşi poartă tăcut blestemul de a trăi fără de om.