marți, 16 aprilie 2019

Familia S.

“Vă informam cu regret faptul că familia S urmează să se destrame în curând.” 
Astfel suna telegrama trimisă cunoscuţilor familiei S de către Nuseştiecine.

Cei ce primiseră vestea erau uimiţi. Familia S? Imposibil! Nu există armonie mai armonioasă decât în cadrul familiei S.
Când? Cum? Unde? De ce? Pentru ce? Sute de întrebări, puse în toate felurile şi din toate colţurile, dar răspunsurile stăteau parcă închise într-o sticlă de şampanie gata să izbucnească şi totuşi, nu o făcea.

Îşi aminteau cu toţii Familia S: veselă, glumeaţă, afectuoasă, perfectă. Doi copii – băiat si fată. Ei, ca părinţi – frumoşi şi mereu cu zâmbetul pe buze. Nu ţi i-ai fi imaginat sub nicio formă cu fruntea încreţită, cu gura strâmbată în grimase nervoase, cu mâna ridicată, tensionată şi deformată ca o ramură cioturoasă de copac gata să se abată puternic şi iremediabil asupra celuilalt. 


Ea subţire, el subţire, ea cochetă, el modern, mereu de mână, mereu trimiţându-şi pupici dulci, voalaţi sau mai puţin, pe frunte sau pe unde apucau să ajungă. Mereu glumeţi şi spirituali, cel mult ironici, dar ironii fine, întotdeauna bine primite. Un pic zăpăciţi, dar în mod plăcut. Un tablou, o imagine frumoasă care-ţi rămâne întipărită şi pe care cu greu te hotărăşti să o rupi şi să o mototoleşti ca pe o ciornă pentru a pune alta în loc.



Cu toţii au trebuit totuşi să o facă şi, neavând motivul despărţirii, scenariile ce s-au derulat au fost din cele ce puteau atinge fantasticul, hilarul, comicul. Şi cu cât tăcerea era mai mare, cu atât scenariile deveneau mai colorate, mai surprinzătoare.

Câţiva curioşi au pătruns în sala de judecată unde se desfăşura divorţul pentru a elucida misterul, dar ce s-a relatat n-a satisfăcut pe nimeni, căci tot ce a rezultat din confruntarea familiei S a fost banalul şi binecunoscutul “nepotrivire de caracter”.


Cum aşa? Ce nepotrivire? Daca ei nu se potriveau, atunci cine? Ar trebui atunci să divorţăm cu toţii, căci oriune există cel putin nepotrivire! Şi mă rog, ce înseamnă “potrivire”? Sau dacă nepotrivit ar fi bine şi potrivit ar fi rău? Şi nepotrivirea de caracter ar fi cea mai importantă condiţie pentru ca două persoane să coexiste armonios sau, mă rog, nearmonios, dar să o ducă mult timp alături! Şi uite! De ce nu chiar separat, decât împreună?
Şi cum s-a ajuns aici?

Se poate să fi existat o zi când, trezindu-se din pat, ea, mai mofturoasă, ca o prinţesă din vremurile de demult sau mult mai degrabă din poveşti, visând să fie iubită, adorată şi respectată pentru eternitate, găseşte lângă ea un prinţ... cam plictisit, care nu o mai alintă, nu o mai dezmiardă. Faţa lui cu trăsături dulci s-a ascuţit ca un cuţit cu lamă fină, iar cuvintele ce i le adresează sunt mănunchiuri de ierburi ce împung şi ustură. Iar ea mărturiseşte şi se spovedeşte amarnic că atunci cand vrea să-i trimită alesului pupici înmiresmaţi, aceştia ajung uscaţi, acri şi colţuroşi, fără să ştie de ce, iar el ajunge să se înece cu ei. 



vineri, 12 aprilie 2019

Cioc, cioc, cioc...în lemn!


Mama a murit. E prima zi fără ea. Am condus-o ieri pe un drum îngust, spre ultima ei casă de pe pământ. O casă mică, friguroasă, întunecoasă. De lemn...

Cioc, cioc, cioc, în lemn, să nu moară mama... Noaptea, în tăcerea casei. Căutam cu grijă să nu bat în fier sau într-o imitaţie de lemn, amănunt foarte important. Nici nu mă culcam până nu ţineam micul meu ritual. Încet, fără să mă audă cineva, doar pentru mine. Mă liniştea, îmi dădea siguranţa că somnul nu mi-o va smulge, copil fiind, pe mama din viaţa mea. Prin crăpătura largă a uşii îi distingeam profilul în întunericul camerei, îi desluşeam sforăitul uşor. Închideam ochii, îi deschideam, era tot acolo. Cioc, cioc, cioc ..şi puteam dormi liniştit.

Ieri nu l-am invocat pe “cioc”. Pentru că om mare fiind, aş fi râs în sinea mea de el?

M-am întrebat...când oare m-a dezamăgit de nu mai cred în “cioc”? Sau poate el singur şi-a dezbrăcat treptat magia, fiindcă nu-i mai folosea la nimic. Pesemne totul a început din momentul în care am încetat să mai citesc poveşti şi să mai cred în ele, de când am început să complic lucrurile şi să nu le mai văd simple, de când am uitat de mine şi de ceilalti. Atunci s-a mistuit şi cioc, cioc, cioc...atenţie! De 3 ori! Şi în lemn.



luni, 1 aprilie 2019

Orăşelul Ridl


Domnul Ridl a apărut aproape peste noapte în micul orăşel de la poalele muntelui. Impunător, şi-a instalat tabăra în mijlocul aşezării şi a început să dospească. Creştea cu fiecare zi, iar mulţimea adulmeca curioasă. Aşa că domnul Ridl n-a mai stat pe gânduri. Şi-a deschis larg braţele şi cu vocea sa mieroasă a săpat albii adânci, pentru ca şuvoiului să-i intre în casă. Mare, luminoasă, sofisticată. Le-a pus vizitatorilor pe masă mâncăruri alese aduse din ţări lăudate, le-a dat să bea sucuri în culori nemaivăzute. Şi pânza s-a ţesut încet, fără să simtă cineva, din fire subţiri şi delicate, până ce s-a transformat într-o plasă groasă, cu ochiuri strânse şi de nepătruns. Dar nici pe-aceasta din urmă n-a părut să o observe careva.

Dl. Ridl expedia acum locuitorilor scrisori direct în căsuţa poştală, cu gânduri şi oferte prietenoase, special concepute pentru fericirea fiecăruia. Copiii erau prietenii lui, pregătea pentru aceştia zilnic degustări de bomboane. Cât de cumsecade e dl. Ridl!

Localnicii nu demult adunaţi duminica în piaţeta oraşului, au părăsit aceste locuri devenite demodate şi s-au mutat la dl. Ridl. Acolo erau tablouri mari cu chipuri frumoase, fericite, implinite. De ce n-ai fi chiar tu unul din ele? Trăieşte clipa la Ridl - acest slogan anima gândurile tuturor. În culori şi muzică.

Şi cu cât colosul devenea mai luminos şi colorat, cu-atât lucrurile din jur începeau să se piardă într-un strat gros de praf. Munţii deveniseră gri-transparenţi, casele neanimate se micşoraseră cu totul, râurile secaseră, soarele era mereu pal, cerul fără stele. Dar cu toţii erau la dl. Ridl. Acolo era viaţa. Tentacolele colosului se strecuraseră pe fiece ulită îngustă şi ademenise localnicii ce se plimbau somnambuli între lucru şi Ridl, vărsându-şi timpul, banii şi viaţa în burta enormă a acestuia.

Lucrurile au stat astfel mult timp şi ar mai fi stat şi acum, daca dl Ridl n-ar fi dispărut cu totul într-o zi. Fără scrisori de adio, fără slogan sau o ultimă promoţie. Rece şi tăcut, lăsând oraşul năuc un timp.

Apoi munţii şi-au recăpătat încet culoarea, casele şi piaţeta veche a oraşului s-au trezit la viată, iar oamenii şi-au scos măştile frumoase şi au plimbat pe străzi propriile chipuri imperfecte, sub un cer din nou colorat. Oraşul nu-şi mai aminteşte multe despre marele colos. Doar copiii încă mai tânjesc după bomboane. Speră ca, adulţi fiind, să-l reîntâlnească într-o bună zi pe bunul domn Ridl.