marți, 16 aprilie 2019

Familia S.

“Vă informam cu regret faptul că familia S urmează să se destrame în curând.” 
Astfel suna telegrama trimisă cunoscuţilor familiei S de către Nuseştiecine.

Cei ce primiseră vestea erau uimiţi. Familia S? Imposibil! Nu există armonie mai armonioasă decât în cadrul familiei S.
Când? Cum? Unde? De ce? Pentru ce? Sute de întrebări, puse în toate felurile şi din toate colţurile, dar răspunsurile stăteau parcă închise într-o sticlă de şampanie gata să izbucnească şi totuşi, nu o făcea.

Îşi aminteau cu toţii Familia S: veselă, glumeaţă, afectuoasă, perfectă. Doi copii – băiat si fată. Ei, ca părinţi – frumoşi şi mereu cu zâmbetul pe buze. Nu ţi i-ai fi imaginat sub nicio formă cu fruntea încreţită, cu gura strâmbată în grimase nervoase, cu mâna ridicată, tensionată şi deformată ca o ramură cioturoasă de copac gata să se abată puternic şi iremediabil asupra celuilalt. 


Ea subţire, el subţire, ea cochetă, el modern, mereu de mână, mereu trimiţându-şi pupici dulci, voalaţi sau mai puţin, pe frunte sau pe unde apucau să ajungă. Mereu glumeţi şi spirituali, cel mult ironici, dar ironii fine, întotdeauna bine primite. Un pic zăpăciţi, dar în mod plăcut. Un tablou, o imagine frumoasă care-ţi rămâne întipărită şi pe care cu greu te hotărăşti să o rupi şi să o mototoleşti ca pe o ciornă pentru a pune alta în loc.



Cu toţii au trebuit totuşi să o facă şi, neavând motivul despărţirii, scenariile ce s-au derulat au fost din cele ce puteau atinge fantasticul, hilarul, comicul. Şi cu cât tăcerea era mai mare, cu atât scenariile deveneau mai colorate, mai surprinzătoare.

Câţiva curioşi au pătruns în sala de judecată unde se desfăşura divorţul pentru a elucida misterul, dar ce s-a relatat n-a satisfăcut pe nimeni, căci tot ce a rezultat din confruntarea familiei S a fost banalul şi binecunoscutul “nepotrivire de caracter”.


Cum aşa? Ce nepotrivire? Daca ei nu se potriveau, atunci cine? Ar trebui atunci să divorţăm cu toţii, căci oriune există cel putin nepotrivire! Şi mă rog, ce înseamnă “potrivire”? Sau dacă nepotrivit ar fi bine şi potrivit ar fi rău? Şi nepotrivirea de caracter ar fi cea mai importantă condiţie pentru ca două persoane să coexiste armonios sau, mă rog, nearmonios, dar să o ducă mult timp alături! Şi uite! De ce nu chiar separat, decât împreună?
Şi cum s-a ajuns aici?

Se poate să fi existat o zi când, trezindu-se din pat, ea, mai mofturoasă, ca o prinţesă din vremurile de demult sau mult mai degrabă din poveşti, visând să fie iubită, adorată şi respectată pentru eternitate, găseşte lângă ea un prinţ... cam plictisit, care nu o mai alintă, nu o mai dezmiardă. Faţa lui cu trăsături dulci s-a ascuţit ca un cuţit cu lamă fină, iar cuvintele ce i le adresează sunt mănunchiuri de ierburi ce împung şi ustură. Iar ea mărturiseşte şi se spovedeşte amarnic că atunci cand vrea să-i trimită alesului pupici înmiresmaţi, aceştia ajung uscaţi, acri şi colţuroşi, fără să ştie de ce, iar el ajunge să se înece cu ei. 



vineri, 12 aprilie 2019

Cioc, cioc, cioc...în lemn!


Mama a murit. E prima zi fără ea. Am condus-o ieri pe un drum îngust, spre ultima ei casă de pe pământ. O casă mică, friguroasă, întunecoasă. De lemn...

Cioc, cioc, cioc, în lemn, să nu moară mama... Noaptea, în tăcerea casei. Căutam cu grijă să nu bat în fier sau într-o imitaţie de lemn, amănunt foarte important. Nici nu mă culcam până nu ţineam micul meu ritual. Încet, fără să mă audă cineva, doar pentru mine. Mă liniştea, îmi dădea siguranţa că somnul nu mi-o va smulge, copil fiind, pe mama din viaţa mea. Prin crăpătura largă a uşii îi distingeam profilul în întunericul camerei, îi desluşeam sforăitul uşor. Închideam ochii, îi deschideam, era tot acolo. Cioc, cioc, cioc ..şi puteam dormi liniştit.

Ieri nu l-am invocat pe “cioc”. Pentru că om mare fiind, aş fi râs în sinea mea de el?

M-am întrebat...când oare m-a dezamăgit de nu mai cred în “cioc”? Sau poate el singur şi-a dezbrăcat treptat magia, fiindcă nu-i mai folosea la nimic. Pesemne totul a început din momentul în care am încetat să mai citesc poveşti şi să mai cred în ele, de când am început să complic lucrurile şi să nu le mai văd simple, de când am uitat de mine şi de ceilalti. Atunci s-a mistuit şi cioc, cioc, cioc...atenţie! De 3 ori! Şi în lemn.



luni, 1 aprilie 2019

Orăşelul Ridl


Domnul Ridl a apărut aproape peste noapte în micul orăşel de la poalele muntelui. Impunător, şi-a instalat tabăra în mijlocul aşezării şi a început să dospească. Creştea cu fiecare zi, iar mulţimea adulmeca curioasă. Aşa că domnul Ridl n-a mai stat pe gânduri. Şi-a deschis larg braţele şi cu vocea sa mieroasă a săpat albii adânci, pentru ca şuvoiului să-i intre în casă. Mare, luminoasă, sofisticată. Le-a pus vizitatorilor pe masă mâncăruri alese aduse din ţări lăudate, le-a dat să bea sucuri în culori nemaivăzute. Şi pânza s-a ţesut încet, fără să simtă cineva, din fire subţiri şi delicate, până ce s-a transformat într-o plasă groasă, cu ochiuri strânse şi de nepătruns. Dar nici pe-aceasta din urmă n-a părut să o observe careva.

Dl. Ridl expedia acum locuitorilor scrisori direct în căsuţa poştală, cu gânduri şi oferte prietenoase, special concepute pentru fericirea fiecăruia. Copiii erau prietenii lui, pregătea pentru aceştia zilnic degustări de bomboane. Cât de cumsecade e dl. Ridl!

Localnicii nu demult adunaţi duminica în piaţeta oraşului, au părăsit aceste locuri devenite demodate şi s-au mutat la dl. Ridl. Acolo erau tablouri mari cu chipuri frumoase, fericite, implinite. De ce n-ai fi chiar tu unul din ele? Trăieşte clipa la Ridl - acest slogan anima gândurile tuturor. În culori şi muzică.

Şi cu cât colosul devenea mai luminos şi colorat, cu-atât lucrurile din jur începeau să se piardă într-un strat gros de praf. Munţii deveniseră gri-transparenţi, casele neanimate se micşoraseră cu totul, râurile secaseră, soarele era mereu pal, cerul fără stele. Dar cu toţii erau la dl. Ridl. Acolo era viaţa. Tentacolele colosului se strecuraseră pe fiece ulită îngustă şi ademenise localnicii ce se plimbau somnambuli între lucru şi Ridl, vărsându-şi timpul, banii şi viaţa în burta enormă a acestuia.

Lucrurile au stat astfel mult timp şi ar mai fi stat şi acum, daca dl Ridl n-ar fi dispărut cu totul într-o zi. Fără scrisori de adio, fără slogan sau o ultimă promoţie. Rece şi tăcut, lăsând oraşul năuc un timp.

Apoi munţii şi-au recăpătat încet culoarea, casele şi piaţeta veche a oraşului s-au trezit la viată, iar oamenii şi-au scos măştile frumoase şi au plimbat pe străzi propriile chipuri imperfecte, sub un cer din nou colorat. Oraşul nu-şi mai aminteşte multe despre marele colos. Doar copiii încă mai tânjesc după bomboane. Speră ca, adulţi fiind, să-l reîntâlnească într-o bună zi pe bunul domn Ridl.


marți, 12 martie 2019

Stana


Mai mult ca sigur ai cunoscut-o cândva pe STANA. Cel mai probabil ai întâlnit-o în autobuz, dacă părintii ei nu posedă o masină, pentru simplul fapt că nu suporta mişcarea şi astfel o evită pe cât se poate. Stana n-are sensibilitate, n-are maniere, e ca un pietroi greu pe care îl arunci într-o apă mică.

Când urcă în autobuz, se repede ca o fiară pe un scaun şi nu se dezlipeşte de-acolo orice ar fi. Iar pentru siguranţă, îşi montează nişte ventuze care o fixează perfect de locul pe care doreşte să-l păstreze. Odată, pe când mergea cu autobuzul, unei doamne în vârstă ce călătorea în picioare i s-a făcut rău, iar călătorii i-au solicitat Stanei locul, pentru ca femeia să se aşeze. Însă Stana s-a făcut STANĂ DE PIATRĂ şi nu s-a dezlipit de pe tron. Degeaba au încercat oamenii să o smulgă din locul ei, Stana era bine lipită în scaunul şi-n jocul cu care se delecta pe telefon.

Nu de puţine ori, în jurul Stanei şi-al tronului ei regal se află copii fără stare, femei trase de spate de alţii din burtă, bastone tremurând moşnegi, ochelari ascunzând nevăzători, dar Stana rămâne STANĂ. Nimic nu o mişcă, nimic nu o emoţionează.

Îi plac jocurile pe mobil, muzica bubuită şi comediile cu liceeni. Vă întrebaţi probabil cum arată mama unei Stane?  În principiu, tot o STANĂ, doar că mai mare. STANELE mamă şi fiică nu ies în oraş decât ca să mănânce. Când merg pe stradă singure sau împreună, niciodată nu se dau la o parte din faţa unui trecător, e o chestiune de orgoliu. Stana noastră mică dar de fapt şi cea mare n-ar avea nicio prietenă dacă pe lumea asta n-ar fi multe alte STANE, BETOANE, CĂRĂMIZI, TĂLPI DE PANTOFI, etc. Astfel, la şcoală, Stana noastră are un grup bine definit din care nu iese şi nu intră nimeni şi care este de temut, pentru că este mare şi greoi.

Necazul a apărut atunci când Stana noastră, contrar obiceiului unei STANE ...s-a îndrăgostit. Şi în mod inexplicabil nu de un Stan, ceea ce n-ar fi chiar aşa de uimitor, ci de Flufiu, un băiat subţire, manierat, elegant şi pe deasupra şi poet. Fiind în focurile dragostei, Stana a încercat în toate felurile să-i intre acestuia în graţie, s-a împins în el pe scările şcolii, i-a aruncat cu hârtii în cap în timpul orelor, i-a trimis poze cu ea cea frumoasă, machiată şi îmbrăcată în rochia de nunţi a Stanei mame, s-a mutat în banca din spatele lui, i-a pus gumă de mestecat pe scaun, i-a dedicat la radio o piesă bubuită în care se distingea pe alocuri cuvântul “love”...şi câte şi mai câte i-au trecut prin cap Stanei, pe toate le-a încercat, gândindu-se că una poate va functiona. Dar nimic nu părea să-l afecteze pe Flufiu, care devenise în ceea ce o privea pe ea un … SLOI DE GHEAŢĂ. 

Încercările Stanei, din ce în ce mai agresive şi disperate păreau că au atins paroxismul când Flufiu deveni deodată transparent. Invizibil, doar pentru Stana, care îl căuta disperată din priviri. Nemaiavând încotro să arunce veninul ce-l strânsese de atâta timp, simţi cum se naste în interiorul ei un balon, care se ingrasă, se hrăneste cu fiecare zi de transparentă a lui Flufiu.

Aşa se face că într-o joi, la ora de chimie, în liniştea dimineţii, pe la ora 8:15, Stana a explodat ...prefăcându-se în pietre, pietricele şi lacrimi. Lacrimi cum nu mai văzuse nicio STANĂ pe pământ . Lacrimi atât de multe şi atât de fierbinţi că dizolvară gheaţa transperentă în care se afla Flufiu şi acesta redeveni vizibil.



Căci vedeţi, poate orice STANĂ oricât ar fi ea de STANĂ şi oricât de STANĂ ar fi moştenirea ei, are în ea un pumn de lacrimi curate care odată ce reuşesc să erodeze piatra, ies afară şi spun lumii în râuri poveşti frumoase despre interioruri ascunse.


vineri, 8 martie 2019

Bulimia


Stau la biroul meu alb şi rece şi îmi este foame. Storc cuvinte şi sunete, înfulec imagini, dar sunt incapabilă să umplu golul din mine. Alteori în subterană e plin, prea plin cu de toate, şi-atunci mă tem de-o explozie. Îmi imaginez firimitri din corpul şi rochia mea cu flori vişinii atârnând pe birourile separate de paravane vesel colorate. Şi multe priviri îngrozite.

Acolo, în adânc, există seminte de copaci, ştiu asta. Încoltesc adesea şi-ntind vlăstari şi rămurele fragede prin venele mele firave încercând să străpungă pielea pentru a ieşi afară. Atunci mâinile mele devin lame de foarfeci tăioase ce retează conştiincios mlădiţele de dorinţe proaspăt ivite. Mişcările sunt rapide, nervoase, voit imprecise, doar-doar va rămâne un ciot din care să renască viitorul vlăstar.

Când am terminat tot mă aşez sfârşită şi mă întreb când le voi permite totuşi să crească, când voi avea tăria să le ating, să le adulmec fără teamă. Cand voi închide ochiul vigilent şi le voi lăsa să-mi împungă pielea şi să vadă lumina? Le privesc cum stau pe podea, zdrenţuite, încă verzi, înnodate în fragmente din prompriu-mi ţesut. Ştiu, cu moartea mea, vor muri şi ele.

Aşadar îmi hrănesc bulimia sau voi reînvăta cum să mă satur.

joi, 7 martie 2019

Supunerea

Puteţi să ştiţi că maşinile, cu alte cuvinte automobilele normale ce mişună zi şi noapte pe străzi, sunt fiinţe reale şi perfect independente. Mereu am simţit-o. Au nume şi personalităţi, asemenea oamenilor. Ne privesc, ne urmăresc, au gânduri ascunse. Uneori sunt indispuse şi morocănoase. Mereu ascultătoare pentru cei ce ştiu să le supună. Totuşi, imprevizibile.

Suntem în plină intersecţie, cu mai mult de 30 de ani în urmă şi tatăl meu învârte cheia în contact fără succes. În jur, maşini isterice îl claxonează, căci blocheză trecerea. Aş vrea să le strig, copil fiind, că nu el e vinovat, ci bestia roşie cu ochi rotunzi în burta căreia ne aflăm. Ea refuză să-şi mişte corpul greoi şi face să se nască broboane fine de transpiraţie pe fruntea tatălui meu.

Văd uneori oameni ce trăiesc într-o perfectă simbioză cu partenerele lor, maşinile. Observ cu uimire cum mâinile şi picioarele şoferilor se contopesc, unindu-se organic cu volane negre de piele, schimbătoare jucăuşe sau pedale zimţate.

Într-o bună zi voi domestici una, sunt sigură. Însă mare fiind, încă n-am reuşit. De-ndată ce apăs pe tălpile tăioase ale monstrului negru ce-mi aparţine, simt că acesta se mişcă împotriva propriei voinţe si e gata oricând să preia controlul.

De aceea, deocamdată păstrez distanţa. Între timp m-am împrietenit cu o bicicletă, ce s-a lăsat uşor domesticită şi aştept să mai cresc. Poate în felul ăsta voi înceta să le mai văd feţele şi vocile ostile şi voi reuşi să le supun.


vineri, 4 ianuarie 2019

Canalul şi Ghinionul

Nu se cunoaşte ziua în care Ghinionul şi-a aşezat teritoriul pe toate canalele din oraş. Se presupune doar cǎ dupǎ o ploaie foarte abundentǎ de varǎ.

A ieşit dintr-o gaurǎ, negru si lipicios şi a hotǎrât odatǎ pentru totdeauna cǎ nu se mai întoarce înapoi. Apoi şi-a trimis apoi puii sǎ cucereascǎ toate celelalte canale.

Aşa a început totul şi de-atunci n-a mai fost cale de întoarcere.

Cucerierea canalelor a fost uşoarǎ, pentru cǎ nimeni nu se gândise pânǎ atunci sǎ şi le ia în stǎpânire. Dar pân-aici, nimic grav, nimic iesit din comun.

Problema apare însǎ, în momentul în care se-ntâmplǎ ca cineva sǎ atingǎ, fie şi din purǎ greşealǎ, aceste noi posesiuni. Ghinionii iau treaba asta foarte personal. Aşa cǎ se rǎzbunǎ si veţi vedea imediat în ce mod.


Cel mai adesea se suie în cârca nefericitului care a comis greşeala, îi umblǎ prin pǎr, fǎrǎ ca acesta sǎ simtǎ ceva, coboarǎ spre ureche şi-i şoptesc incantaţii ce au darul sǎ-l ameţeascǎ pânǎ se împidicǎ sau comite ceva de nereparat. Apoi micul ghinion se lasǎ sǎ alunece de pe gazda lui cu un surâs satisfacut. Alteori, când nu apucǎ sǎ se agaţe de inculpat, împroaşcǎ cu blesteme dintre cele mai diverse şi mai neaşteptate.


Marele ghinion e sa calci pe canalul care-l gǎzduieşte chiar pe acesta, pe Marele Ghinion. Cǎci fiind cel mai puternic, tatǎl ghinioanelor, are şi cele mai crunte pedepse.

Copiii au învǎţat sǎ respecte regulile Ghinionului, la nevoie sunt în stare sǎ treacǎ chiar pe partea cealalatǎ a trotuarului, doar ca sǎ evite canalele. Iar dacǎ accidental au atins unul, aplicǎ de urgenţǎ ritualul care te scapǎ de ghinion. Ţi-l spun şi ţie, poate îţi va fi de folos : nouǎ piruete acompaniate de formula “Norocul sǎ-mi surâdǎ”.

Oamenii mari ignorǎ aceste reguli, poate de-aceea au atâtea ghinioane.

luni, 17 decembrie 2018

Escu Monstrulescu

Toţi copiii din tărâmul nostru sunt perfect de acord că Escu Monstrulescu de la parter este un monstru in toată regula. Părul alb, ochelari, baston, mers şchiopătat. Pare un bătrânel simpatic, văzut din spate. Dar de-ndată ce-şi întoarce privirea spre tine, te fixează cu ochi aspri şi fulgerători, iar vocea scrijelită şi ameninţătoare te ţintuieşte în loc. Bastonul se transformă în câine de pază ce poate ataca oricând.

“Domnul Escu? Nu este decât un vecin bătrân, fără prea multă răbdare, e adevărat, spune mama. Despre ce monstru vorbeşti tu?”

Mama nu înţelege. Ea nu ştie nimic de papucii de casă târşâiţi pe cimentul rece al scării blocului care îmi dau fiori. Doar pentru că ştiu că sunt ai Lui. Habar nu are ea că drumul spre apartamentul 38, unde vieţuim noi, este o călătorie primejdioasă prin meleagul întunecat al monstrului. În astfel de momente tăcerea este esenţială, dacă nu cumva vitală, altfel rişti să-l trezeşti. Păşesc încet şi simţurile îmi sunt ascuţine la maxim. Pândesc fiecare sunet. 



Escu Monstrulescu trăieşte la parterul blocului nostru cu 4 etaje. Acolo are un adevărat regat. Şi-a luat în stăpânire grădina comună a imobilului pe care a tranformat-o într-un adevărat paradis. Are trandafiri alb şi roz, lalele şi narcise primăvara şi o explozie de legume. Am o imagine clară asupra raiului domnului Escu doar de sus, din tărâmul meu de la etajul 4. Doar cu ochii deasupra pervazului, pentru a nu fi detectată, îl urmăresc cum pliveşte cu grijă grădina, cum udă cu dăruire florile, cum pufăie din ţigară aşezat pe scăunelul mic de lemn. La ce se gândeste oare Escu Monstrulescu?  De ce adună lângă el acest rai cu floricele delicate, în care orice obiect străin 
ajuns din greşeală, o minge de-a noastră, de pildă, este confiscat şi întemniţat fără milă?

Poate pentru ca doar în acest paradis ecoul propiei voci, obosită să alunge copiii de pe banca blocului, să-şi mustre soţia şi vecinii 
nu reuşeşte dintr-un anumit motiv să pătrundă. Aici ecoul se îmblânzeşte, iar haina de mostru sfâşiată de ţepii trandafirilor roz lasă să se întrevadă un Escu fără Monstrulescu. Cred că acolo e Raiul lui, iar noi nu mai aveam loc.



vineri, 20 iulie 2018

Blestemul

Aceasta este o poveste despre jeg, despre zdrenţe înmuiate în noroi şi balegă, despre peturi, pantofi scâlciaţi, încă respirând, şerpi din piei, cabluri şi cordoane de capoade vechi, mirosind a spital, rame, capace de wc, maţe de saltele, pâine şi multe sticle de bere. Este o poveste despre urât. Despre un oraş cu case cochete şi munţi de gunoi.

Se spune că totul a început într-o seară senină de vară, când dl.G îşi plimba liniştit roaba plină de moloz spre muntele de gunoi cel mai apropiat, dar suficient de departe de bucătăria lui proaspăt renovată în nuanţe de verde crud. Dl. G a fost primul din oraş care a văzut, se pare, mesajul scrijelit pe bătrânul copac de lângă una din ghenele din flori a făpturilor locuitoare pe acele dealuri. Şi-a revărsat resturile de gresie demodată şi a citit textul tăcut şi încruntat, apoi s-a dus acasă să povestească oamenilor.

"Lasă-mă să respir!" stătea scris pe scoarţa zgronţuroasă a arborelui.

Cum nu părea mână sau scris de muritor, oamenii din zonă făcură consiliu şi deciseră pe loc să taie copacul cu totul, pentru a şterge cuvintele acelea din mintea tuturor.

Zis si f
ăcut. Pământul însă, din locul bătranului arbore tăiat a început să se înalţe însă din acea zi, formând o gâlmă, ca şi cum sub pielea de ţărână se afla un animal uriaş, care se foieşte, nemaiputând să respire. Oamenii nu mai erau liniştiţi, auzeau noaptea în casele lor zgomote ciudate, asemenea unei respiraţii greoaie.

Ajunsese de înălţimea bătrânului copac tăiat, când gâlma a strănutat spre oraşul cochet,
împroşcând o masă cleioasă de resturi putrezite şi jeg. Astfel, papucii roşii cu talpă ortopedică au ajuns înapoi la fetiţa cu codiţe lungi, care refuza să-i mai poarte, gresia demodată la domnul G, salteaua şi maţele ei, peturile şi chiar şi cordoanele îşi regăsiră stăpânii. Nu cu bucurie. Toate lucrurile atârnau pe pervazurile geamurilor albe şi proaspăt spălate, pe burlane, stâlpi şi fire de telegraf, pe suporturi de flori şi leagane de familie. Indecente şi fără viaţă, organele putrezite ale unei ghene uriaşe. Apoi pământul s-a aşezat la loc să respire şi să doarmă, iar gâlma s-a retras cu totul.

De-atunci, pe locul acela cresc flori cu spini şi tufe de mure. Se spune că dacă încerci chiar şi cu un muc de ţigară să atingi acele locuri, pământul se trezeşte. Localnicii nu se aventurează prea mult in zonă şi nu-şi lasă copiii să culeagă fructele coapte de mur. Cred ei că locul poartă un blestem.

Iar pământul, cândva înmuiat în spuza unui oraş cochet îşi poartă tăcut blestemul de a trăi fără de om.

sâmbătă, 3 martie 2018

Economia de memorie

Am o teorie: memoria nu trebuie încărcată cu orice lucru fără sens. Trebuie să faci economie, pentru momentele în care îţi va trebui şi atunci te trezeşti că nu mai ai loc. Nu poţi glumi cu astfel de lucruri. Aşa că refuz să învăţ poezii pentru şcoală şi credeţi-mă, nu-mi este deloc uşor, pentru că sunt unul din copiii buni din clasă şi cu greu mă fofilez să nu fiu ascultată şi să fiu prinsă cu lecţia neînvăţată. Chiar şi tabla înmulţirii...sunt în dubiu dacă merită sau nu să fie memorată. In fond, pot purta la mine tabelul şi consulta, la nevoie.


Imi imaginez că memoria arată ca o cămară, a mamei mele, de exemplu. Destul de mică şi întunecoasă, cu multe, multe borcane în care pui lucruri utile de mâncat. Când ceva nu-ţi mai foloseşte sau s-a stricat, trebuie să arunci, altfel rămâi fără spaţiu. La bunica mea în cămară e mare dezordine...întuneric, umed şi un miros stătut. Are acolo depozitaţi o grămadă de saci cu haine vechi şi mai puţin vechi pe care nu se-ndură să-i arunce. Cred că din cauza asta bunica mea e uitucă. Cămara...şi dezordinea ei.

Mi-am făcut un obicei. Când merg la cineva acasă (mama mă duce uneori în vizite) mă furişez usor spre cămara gazdei şi arunc un ochi. Dacă văd dezordine, e semn! şi teoria mi se confirmă tot timpul...gazda uită să aducă pâinea la masă sau încurcă numele copiilor ei. Sunt dovezi clare că memoria e prea încărcată. 
Ii urmaresc adesea pe cei bătrâni, uită unde vor să se ducă sau ce vor sa facă. Totul e din cauza faptului ca n-au avut grijă în tinereţe de memoria lor. Eu nu voi păţi asta, voi fi mai prevăzătoare. Voi avea grijă de memoria mea, nu voi lăsa să pătrundă înăuntru orice scamă, rest sau adunătură de cuvinte inutile. Voi face o selecţie atentă.

Am auzit zilele astea ceva care m-a uimit şi mi-a răsturnat toată teoria. Sună ceva de genul : “Memoria slăbeşte dacă nu este folosită”. Era în ziarul pe care îl citea tata, şi-n ziar apar numai lucruri adevărate, mă gandesc. Ba se punea în discuţie şi un fel de antrenament pe care îl poţi face, ca să ai memorie mai bună. Hmmm, ciudat. L-am rugat pe tata să-mi citească tot articolul, s-a mirat că mă interesează. Nu i-am explicat de ce, de altfel nu ştie nimeni nimic despre teoria mea. Dacă totuşi nu e chiar corectă şi-atunci oamenii mari vor râde. Mai bine nu le spui lor.

M-am apucat de antrenament. Mi-e teamă că poate deja memoria mea a slăbit simţitor. Cred ca am în cap (acolo am înţeles că e memoria) un fel de lipitoare care are nevoie să mănâce şi să se îngraşe. După câte am auzit, e bine să citeşti cât mai multe cărţi, ea se hrăneşte cu cuvinte. Aşa că îi dau zilnic câteva pagini, pe unele le mănâncă fără mare chef, însă în altele se prinde, se rostogoleşte în ele, până simte că s-au lipit cuvintele şi poveştile de pielea ei umedă. Uneori înghite imagini întregi, multe, colorate, alteori mirosuri şi simţuri care o fac pe memoria mea să se îmbete de cap. Atunci se-ntinde liniştită şi satisfăcută.


Cu timpul am ajuns să convieţuim destul de bine. Eu îi dau hrană ziua, ea îmi dă noaptea. Căci de-ndată ce-nchid ochii, mi se perindă prin faţă personaje şi poveşti, ca pe o scenă de teatru. Ăsta este cadoul pe care mi-l face memoria, pentru lipsa de economie în care obişnuiesc să o ţin.