Eu cred că oamenii nu îmbătrânesc, ci rămân asa cum sunt acum, în acest moment, pentru totdeauna. Mama, aşa a fost de când se ştie, bunica, aşa a avut ghinionul să se nască, mai bătrână, iar eu voi fi mereu copil. Si mai cred că moartea nu există, e un fel de “baba cloanţa” inventată de părinţi ca să ne sperie. Cred şi că oamenii mari nu ne spun nouă tot.
M-am intrebat, totuşi, cum de există poze cu mama şi tata, în tinereţe, purtând pantaloni ciudat de largi jos. Cum de bunica povesteşte lucruri de când era ea mică. A fost şi ea cândva copil? Iar eu...voi fi şi eu cândva bătrână? Voi muri cândva? Ei toti, vor muri cândva? Nu mă împac cu acest gand.
Stau pe jos, pe covorul roşu cu negru din camera noastră şi lumina veiozei îi lumineaza faţa surioarei mele. E aplecată peste un caiet şi se luptă să scrie cum trebuie, aşa cum a zis doamna, între linii, pe rânduri şi mâna transpirată îi umezeşte foaia caietului chiar şi prin sugativă. De pe faţa ei tristă se scurg lacrimi călduţe, ştie ca va trebui sa reînceapă tema şi nu va ajunge ca mine, pe covorul roşu cu negru, la maldărul de jucarii.
Iar eu mă gândesc la moarte şi cum arată ea.
Trebuie sa fie un loc în care nu e nimic, ca într-o cameră goală în care nu pătrunde deloc lumină, şi nu stii că există pereţi şi uşă. Acolo stai nemişcat şi tăcut, dar dincolo de acest
loc e o minge mare care se învârte continuu şi pe ea e veselie şi joacă şi chiote, tobogane, Moş Crăciun, clătite şi biscuiţi cu lapte. Acolo e viaţa, dar nu mai poţi ajunge la ea. Si asta niciodată, dar niciodată. Când îmi imaginez asta mi se face brusc un gol mare în stomac. Sunt aici, acum, dar cândva nu voi mai fi şi asta pentru totdeauna, ştii? Pentru totdeauna! Lucrul ăsta mă întristează grozav.

Aşa că mă uit la bunica, care a venit la noi în vizită, mă uit la mama şi tata şi stiu că ei nu vor să-mi spună tot, degeaba insist. Si mai ştiu că ei vor rămâne aşa, îngheţaţi, bunica cu mâna mai uscăţivă, mama doar uşor ridată, eu pe covorul roşu cu negru, surioara mea plângând la temele de seară şi asta pentru totdeauna.
Aşadar ne vom preface cu toţii că îmbătrânim, că ei sunt cei mici din pozele din album, că unii oameni au dispărut, că a mai trecut un an. Vom juca împreună acest joc, dacă asta îi linişteşte.
Escu Monstrulescu
Economia de memorie
Oamenii şi lumânările
Ne-Veganul si moartea
Oamenii mari şi Zǎpada
Cioc, cioc, cioc...în lemn!
Supunerea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu