marți, 12 martie 2019

Stana


Mai mult ca sigur ai cunoscut-o cândva pe STANA. Cel mai probabil ai întâlnit-o în autobuz, dacă părintii ei nu posedă o masină, pentru simplul fapt că nu suporta mişcarea şi astfel o evită pe cât se poate. Stana n-are sensibilitate, n-are maniere, e ca un pietroi greu pe care îl arunci într-o apă mică.

Când urcă în autobuz, se repede ca o fiară pe un scaun şi nu se dezlipeşte de-acolo orice ar fi. Iar pentru siguranţă, îşi montează nişte ventuze care o fixează perfect de locul pe care doreşte să-l păstreze. Odată, pe când mergea cu autobuzul, unei doamne în vârstă ce călătorea în picioare i s-a făcut rău, iar călătorii i-au solicitat Stanei locul, pentru ca femeia să se aşeze. Însă Stana s-a făcut STANĂ DE PIATRĂ şi nu s-a dezlipit de pe tron. Degeaba au încercat oamenii să o smulgă din locul ei, Stana era bine lipită în scaunul şi-n jocul cu care se delecta pe telefon.

Nu de puţine ori, în jurul Stanei şi-al tronului ei regal se află copii fără stare, femei trase de spate de alţii din burtă, bastone tremurând moşnegi, ochelari ascunzând nevăzători, dar Stana rămâne STANĂ. Nimic nu o mişcă, nimic nu o emoţionează.

Îi plac jocurile pe mobil, muzica bubuită şi comediile cu liceeni. Vă întrebaţi probabil cum arată mama unei Stane?  În principiu, tot o STANĂ, doar că mai mare. STANELE mamă şi fiică nu ies în oraş decât ca să mănânce. Când merg pe stradă singure sau împreună, niciodată nu se dau la o parte din faţa unui trecător, e o chestiune de orgoliu. Stana noastră mică dar de fapt şi cea mare n-ar avea nicio prietenă dacă pe lumea asta n-ar fi multe alte STANE, BETOANE, CĂRĂMIZI, TĂLPI DE PANTOFI, etc. Astfel, la şcoală, Stana noastră are un grup bine definit din care nu iese şi nu intră nimeni şi care este de temut, pentru că este mare şi greoi.

Necazul a apărut atunci când Stana noastră, contrar obiceiului unei STANE ...s-a îndrăgostit. Şi în mod inexplicabil nu de un Stan, ceea ce n-ar fi chiar aşa de uimitor, ci de Flufiu, un băiat subţire, manierat, elegant şi pe deasupra şi poet. Fiind în focurile dragostei, Stana a încercat în toate felurile să-i intre acestuia în graţie, s-a împins în el pe scările şcolii, i-a aruncat cu hârtii în cap în timpul orelor, i-a trimis poze cu ea cea frumoasă, machiată şi îmbrăcată în rochia de nunţi a Stanei mame, s-a mutat în banca din spatele lui, i-a pus gumă de mestecat pe scaun, i-a dedicat la radio o piesă bubuită în care se distingea pe alocuri cuvântul “love”...şi câte şi mai câte i-au trecut prin cap Stanei, pe toate le-a încercat, gândindu-se că una poate va functiona. Dar nimic nu părea să-l afecteze pe Flufiu, care devenise în ceea ce o privea pe ea un … SLOI DE GHEAŢĂ. 

Încercările Stanei, din ce în ce mai agresive şi disperate păreau că au atins paroxismul când Flufiu deveni deodată transparent. Invizibil, doar pentru Stana, care îl căuta disperată din priviri. Nemaiavând încotro să arunce veninul ce-l strânsese de atâta timp, simţi cum se naste în interiorul ei un balon, care se ingrasă, se hrăneste cu fiecare zi de transparentă a lui Flufiu.

Aşa se face că într-o joi, la ora de chimie, în liniştea dimineţii, pe la ora 8:15, Stana a explodat ...prefăcându-se în pietre, pietricele şi lacrimi. Lacrimi cum nu mai văzuse nicio STANĂ pe pământ . Lacrimi atât de multe şi atât de fierbinţi că dizolvară gheaţa transperentă în care se afla Flufiu şi acesta redeveni vizibil.



Căci vedeţi, poate orice STANĂ oricât ar fi ea de STANĂ şi oricât de STANĂ ar fi moştenirea ei, are în ea un pumn de lacrimi curate care odată ce reuşesc să erodeze piatra, ies afară şi spun lumii în râuri poveşti frumoase despre interioruri ascunse.


vineri, 8 martie 2019

Bulimia


Stau la biroul meu alb şi rece şi îmi este foame. Storc cuvinte şi sunete, înfulec imagini, dar sunt incapabilă să umplu golul din mine. Alteori în subterană e plin, prea plin cu de toate, şi-atunci mă tem de-o explozie. Îmi imaginez firimitri din corpul şi rochia mea cu flori vişinii atârnând pe birourile separate de paravane vesel colorate. Şi multe priviri îngrozite.

Acolo, în adânc, există seminte de copaci, ştiu asta. Încoltesc adesea şi-ntind vlăstari şi rămurele fragede prin venele mele firave încercând să străpungă pielea pentru a ieşi afară. Atunci mâinile mele devin lame de foarfeci tăioase ce retează conştiincios mlădiţele de dorinţe proaspăt ivite. Mişcările sunt rapide, nervoase, voit imprecise, doar-doar va rămâne un ciot din care să renască viitorul vlăstar.

Când am terminat tot mă aşez sfârşită şi mă întreb când le voi permite totuşi să crească, când voi avea tăria să le ating, să le adulmec fără teamă. Cand voi închide ochiul vigilent şi le voi lăsa să-mi împungă pielea şi să vadă lumina? Le privesc cum stau pe podea, zdrenţuite, încă verzi, înnodate în fragmente din prompriu-mi ţesut. Ştiu, cu moartea mea, vor muri şi ele.

Aşadar îmi hrănesc bulimia sau voi reînvăta cum să mă satur.

joi, 7 martie 2019

Supunerea

Puteţi să ştiţi că maşinile, cu alte cuvinte automobilele normale ce mişună zi şi noapte pe străzi, sunt fiinţe reale şi perfect independente. Mereu am simţit-o. Au nume şi personalităţi, asemenea oamenilor. Ne privesc, ne urmăresc, au gânduri ascunse. Uneori sunt indispuse şi morocănoase. Mereu ascultătoare pentru cei ce ştiu să le supună. Totuşi, imprevizibile.

Suntem în plină intersecţie, cu mai mult de 30 de ani în urmă şi tatăl meu învârte cheia în contact fără succes. În jur, maşini isterice îl claxonează, căci blocheză trecerea. Aş vrea să le strig, copil fiind, că nu el e vinovat, ci bestia roşie cu ochi rotunzi în burta căreia ne aflăm. Ea refuză să-şi mişte corpul greoi şi face să se nască broboane fine de transpiraţie pe fruntea tatălui meu.

Văd uneori oameni ce trăiesc într-o perfectă simbioză cu partenerele lor, maşinile. Observ cu uimire cum mâinile şi picioarele şoferilor se contopesc, unindu-se organic cu volane negre de piele, schimbătoare jucăuşe sau pedale zimţate.

Într-o bună zi voi domestici una, sunt sigură. Însă mare fiind, încă n-am reuşit. De-ndată ce apăs pe tălpile tăioase ale monstrului negru ce-mi aparţine, simt că acesta se mişcă împotriva propriei voinţe si e gata oricând să preia controlul.

De aceea, deocamdată păstrez distanţa. Între timp m-am împrietenit cu o bicicletă, ce s-a lăsat uşor domesticită şi aştept să mai cresc. Poate în felul ăsta voi înceta să le mai văd feţele şi vocile ostile şi voi reuşi să le supun.