“Domnul Escu? Nu este decât un vecin bătrân, fără prea multă răbdare, e adevărat, spune mama. Despre ce monstru vorbeşti tu?”
Escu Monstrulescu trăieşte la parterul blocului nostru cu 4 etaje. Acolo are un adevărat regat. Şi-a luat în stăpânire grădina comună a imobilului pe care a tranformat-o într-un adevărat paradis. Are trandafiri alb şi roz, lalele şi narcise primăvara şi o explozie de legume. Am o imagine clară asupra raiului domnului Escu doar de sus, din tărâmul meu de la etajul 4. Doar cu ochii deasupra pervazului, pentru a nu fi detectată, îl urmăresc cum pliveşte cu grijă grădina, cum udă cu dăruire florile, cum pufăie din ţigară aşezat pe scăunelul mic de lemn. La ce se gândeste oare Escu Monstrulescu? De ce adună lângă el acest rai cu floricele delicate, în care orice obiect străin ajuns din greşeală, o minge de-a noastră, de pildă, este confiscat şi întemniţat fără milă?
Poate pentru ca doar în acest paradis ecoul propiei voci, obosită să alunge copiii de pe banca blocului, să-şi mustre soţia şi vecinii nu reuşeşte dintr-un anumit motiv să pătrundă. Aici ecoul se îmblânzeşte, iar haina de mostru sfâşiată de ţepii trandafirilor roz lasă să se întrevadă un Escu fără Monstrulescu. Cred că acolo e Raiul lui, iar noi nu mai aveam loc.
