marți, 28 martie 2017

Pata

Dl. P era un om modest, deschis spre lume. Il vedeai adesea fluierînd, în timp ce se plimba vesel şi fără griji.

Intr-o bună zi, nu se stie cum, dl. P a descoperit în fundul grădinii o comoară. S-a bucurat nespus de mult, căci nu o ducea prea bine. Si de-atata încântare, le-a povestit rudelor păţania. Insă Imaginea care a urmat, l-a surprins cu totul. In timp ce încerca să le explice acestora cum s-au petrecut lucrurile, în ochii lor a apărut întâi o lucire ciudată. Vocile au devenit fluide ca mierea, cu unele rare accente ascuţite, capetele lor s-au alungit şi au căscat guri însetate, iar mâinile...dar n-a mai aşteptat să vadă ce urma. A fugit cât a putut.

Din acea zi lucrurile au mers din rău în mai rău. Lui Tanti Tina, de la buticul din colţ, cum îi spuneau cei din cartier, i-au crescut colţi si rât de porc mistreţ, iar ochii i se bulbucaseră în cap. Vecinul, destul de tăcut odinioară, devenise un fel de vulpoi alunecos, oferindu-i fel de fel de servicii. Si-aşa mai departe. Până ce domnul P a crezut că luat-o el razna. Dar nici psihologul sau preotul nu l-au putut ajuta. Căci şi aceştia luaseră figuri de sălbăticiuni necruţătoare.

Si-a amintit sărmanul domn P, stînd şi reflectînd pe malul unui râu, că în copilărie şi pe al său tata îl văzuse transformîndu-se într-o astfel de creatură. Avea un obraz ars, de ca şi cum soarele l-ar fi pârjolit fără milă, o lumină în ochi şi un rânjet care nu era al lui. Si în care se zărea tristeţe. Tinea în mână o cutie. Si o privea.
Erau oameni modeşti: "O să ne punem o dată, o singură dată masca aia pe faţă şi-apoi vom uita tot". 

Dar nu a fost aşa. Pe obrazul lui a rămas de-atunci o pată, mică, cât să nu uite. Cu ea a murit şi cu ea a rămas şi dl. P în suflet. Dar iată, poate mulţumită ei se uita dl. P deschis spre lume, plimbîndu-se vesel şi fără griji.

duminică, 26 martie 2017

Foaia

Dimineaţa, când m-am trezit, am văzut cum deasupra caselor vecine zboară o foaie. I-am admirat atentă dansul, părea liberă sau...eliberată? Avea mişcari sigure, jucăuşe, pline de forţă.

Apoi, am uitat de ea. Spre seară am văzut-o din nou zburând. Era jos, aproape de geamul meu, dezorientată, pierdută. 


Am prins-o din dansul ei haotic
şi am aşezat-o pe birou. Părea că-şi trage sufletul. Era goală, tăcută, respira mai uşor. Am inceput să-i destăinui aceste cuvinte. Incet, ca pentru a nu o răni. Apoi am lăsat-o singură în lumina pală a asfinţitului, cu geamul întredeschis, în caz că vrea să plece din nou. 

N-a plecat, am găsit-o a doua zi tot acolo,
cuminte, împăcată. Am aşezat-o într-un caiet, cu pielea strâns lipită de cea a altor foi scrise. Ele, celelalte - m-am gândit eu apoi - n-au fost niciodată libere. Nu m-as mira să le admir cândva pe toate dansând pe cerul dimineţii.