Prăpastia uitării
Sunt de ceva timp aruncat în prăpastia uitării. Medru m-a împins acolo, nu din răutate, era doar curios să vadă ce se-ntâmplă. Am strigat cât am putut, am dat din mâini şi din picioare. El mă privea zâmbind şi nu întelegea nimic. Mă ţinea de-un picioruş, apoi de-o mână iar eu pendulam cu capu-n jos spre marea prăpastie din care ştiam că va fi greu să mă mai întorc.
Când mâna lui Medru s-a desprins uşor de papucul meu, m-am gândit că s-a sfârsit cu mine. Am alunecat pe perete, simţindu-i mirosul şi textura şi totul devenea din ce în ce mai întunecat până n-am mai văzut nimic. Ajuns jos, eram speriat, nici nu vroiam să mă mişc de teamă. Simţeam cum se lipeşte de mâna mea transpirată un strat fin de praf, iar tălpile mi-erau gâdilate de pânze de păianjen.
L-am auzit pe Medru plângând că mă pierduse. E prea târziu, prietene, e prea târziu! Mama ta e mereu prea ocupată ca să ne recupereze de-aici, din prăpastia uitării. Sperăm doar în viitoarea curăţenie generală. Ea aduce raza de lumină la care visăm cu toţii.
Da, suntem mai mulţi aici. Am descoperit cu surprindere o adevărată societate cu care am ajuns să convieţuiesc destul de plăcut. În liniste, în intuneric, am ajuns să ne imaginăm unii pe altii cum arătăm, ce gândim, să intuim ce vrea să zică cel cufundat în întuneric care oftează.Şi să ascultăm, da, să ascultăm! Fiecare foşnet, fiecare suspin aici este interpretat şi ridicat la rangul de poveste.
Dimineaţa suntem foarte atenţi la mişcările copiilor. Prăpastia uitării e chiar după patul lor aproape lipit de perete. Auzim cand se întorc de pe o parte pe cealaltă, primul căscat, primul sunet articulat. Bucuria cu care se îmbrăţişează dimineaţa când se revăd. Cântecele, plânsul, pândim tot. Apoi ei pleacă la bucătărie, afară, la desene şi peste noi se aşterne liniştea. Încă o zi în prăpastia uitării.
Cu greu începem să vorbim. Ne dregem vocea, tuşim uşor, apoi unul din noi sparge tăcerea. Atunci imaginea lui începe să se contureze în mintea noastră...micuţ, cu blană, cred că are ochii sticloşi şi mustăţi. Poate fi un pisoi, Matildei îi plac mult, sau vreun urs mic, căci au venit o grămadă în ultima perioadă. Vocea e uşor răguşită, tremurândă..să fie oare un şoricel? Un viermişor?
Eu sunt un clovn. Oare şi-au dat ei seama de asta? Colorat, jucăuş, mereu pus pe pozne. Ştiu să cânt şi să dansez. Nu sunt şi n-am fost niciodată preferatul copiilor, deşi m-am luptat să le fiu pe plac. Dar nu e grav, nu mă supăr. Bine că nu le este frică de mine, atunci ar fi fost mult mai rău.
Azi e zi de curăţenie. Cu totii stăm tăcuti în aşteptare, privind in sus. Poate se va gândi cineva să verifice şi după pat? Dar nu, rămânem în continuare în întuneric.
Uneori povestim şi e frumos. Fiecare îşi aminteşte cu plăcere rolurile în care a jucat. Suntem ca nişte actori la pensie care încă rememorează replicile de pe scenă. Se recită, se cântă, se dansează. Totul în întuneric, totul privit cu ochiul minţii. Un teatru în beznă, un teatru al ochiului închis, al imaginaţiei. Ne descătuşăm, explodăm în râs şi voie bună, în plâns, alături de eroi. E totuşi frumos să fii jucărie!
Azi am fost eliberaţi. Matilda şi-a adus dintr-odată aminte de noi şi a rugat-o pe mama să vină să ne elibereze. Instrumentul salvator este o coadă de mătură. Stăm tăcuţi, cu ochii umezi ţintiţi în sus, frecându-ne mâinile, muşcându-ne buzele. Se-aude hârşâitul patului împins, o lumină puternică ne orbeşte şi simţim cum suntem traşi afară. La lumină!
Ne revenim parcă dintr-un somn. Ameţiţi. Matilda e atât de fericită să ne regăsească, ne ia în braţe şi începe să ne vorbească. Ne revenim repede, e ziua noastră cea mare când suntem “la modă”, nu avem niciun minut de pierdut.
Mă zbat, dau din picoarele mele colorate, fac glume, tumbe, cânt, dansez căci cu lăsatul întunericului vine şi apusul succesului meu. Dar nu mă gândesc prea mult la asta, savurez acest moment când sunt pe scenă, reflectoarele aprinse şi eu sunt regele. Rege într-o poveste ce poate fi salvată de prăpastia uitarii.
Balconul alb, balconul negru
Sunt de ceva timp aruncat în prăpastia uitării. Medru m-a împins acolo, nu din răutate, era doar curios să vadă ce se-ntâmplă. Am strigat cât am putut, am dat din mâini şi din picioare. El mă privea zâmbind şi nu întelegea nimic. Mă ţinea de-un picioruş, apoi de-o mână iar eu pendulam cu capu-n jos spre marea prăpastie din care ştiam că va fi greu să mă mai întorc.
Când mâna lui Medru s-a desprins uşor de papucul meu, m-am gândit că s-a sfârsit cu mine. Am alunecat pe perete, simţindu-i mirosul şi textura şi totul devenea din ce în ce mai întunecat până n-am mai văzut nimic. Ajuns jos, eram speriat, nici nu vroiam să mă mişc de teamă. Simţeam cum se lipeşte de mâna mea transpirată un strat fin de praf, iar tălpile mi-erau gâdilate de pânze de păianjen.
L-am auzit pe Medru plângând că mă pierduse. E prea târziu, prietene, e prea târziu! Mama ta e mereu prea ocupată ca să ne recupereze de-aici, din prăpastia uitării. Sperăm doar în viitoarea curăţenie generală. Ea aduce raza de lumină la care visăm cu toţii.
Da, suntem mai mulţi aici. Am descoperit cu surprindere o adevărată societate cu care am ajuns să convieţuiesc destul de plăcut. În liniste, în intuneric, am ajuns să ne imaginăm unii pe altii cum arătăm, ce gândim, să intuim ce vrea să zică cel cufundat în întuneric care oftează.Şi să ascultăm, da, să ascultăm! Fiecare foşnet, fiecare suspin aici este interpretat şi ridicat la rangul de poveste.
Dimineaţa suntem foarte atenţi la mişcările copiilor. Prăpastia uitării e chiar după patul lor aproape lipit de perete. Auzim cand se întorc de pe o parte pe cealaltă, primul căscat, primul sunet articulat. Bucuria cu care se îmbrăţişează dimineaţa când se revăd. Cântecele, plânsul, pândim tot. Apoi ei pleacă la bucătărie, afară, la desene şi peste noi se aşterne liniştea. Încă o zi în prăpastia uitării.
Cu greu începem să vorbim. Ne dregem vocea, tuşim uşor, apoi unul din noi sparge tăcerea. Atunci imaginea lui începe să se contureze în mintea noastră...micuţ, cu blană, cred că are ochii sticloşi şi mustăţi. Poate fi un pisoi, Matildei îi plac mult, sau vreun urs mic, căci au venit o grămadă în ultima perioadă. Vocea e uşor răguşită, tremurândă..să fie oare un şoricel? Un viermişor?
Eu sunt un clovn. Oare şi-au dat ei seama de asta? Colorat, jucăuş, mereu pus pe pozne. Ştiu să cânt şi să dansez. Nu sunt şi n-am fost niciodată preferatul copiilor, deşi m-am luptat să le fiu pe plac. Dar nu e grav, nu mă supăr. Bine că nu le este frică de mine, atunci ar fi fost mult mai rău.
Uneori povestim şi e frumos. Fiecare îşi aminteşte cu plăcere rolurile în care a jucat. Suntem ca nişte actori la pensie care încă rememorează replicile de pe scenă. Se recită, se cântă, se dansează. Totul în întuneric, totul privit cu ochiul minţii. Un teatru în beznă, un teatru al ochiului închis, al imaginaţiei. Ne descătuşăm, explodăm în râs şi voie bună, în plâns, alături de eroi. E totuşi frumos să fii jucărie!
Azi am fost eliberaţi. Matilda şi-a adus dintr-odată aminte de noi şi a rugat-o pe mama să vină să ne elibereze. Instrumentul salvator este o coadă de mătură. Stăm tăcuţi, cu ochii umezi ţintiţi în sus, frecându-ne mâinile, muşcându-ne buzele. Se-aude hârşâitul patului împins, o lumină puternică ne orbeşte şi simţim cum suntem traşi afară. La lumină!
Ne revenim parcă dintr-un somn. Ameţiţi. Matilda e atât de fericită să ne regăsească, ne ia în braţe şi începe să ne vorbească. Ne revenim repede, e ziua noastră cea mare când suntem “la modă”, nu avem niciun minut de pierdut.
Mă zbat, dau din picoarele mele colorate, fac glume, tumbe, cânt, dansez căci cu lăsatul întunericului vine şi apusul succesului meu. Dar nu mă gândesc prea mult la asta, savurez acest moment când sunt pe scenă, reflectoarele aprinse şi eu sunt regele. Rege într-o poveste ce poate fi salvată de prăpastia uitarii.
La un bloc cu patru etaje gri şi jigărit trăiesc două prinţese urbane, dar prinţese! Una la un balcon alb, cealalată, la unul negru.
Una e bună, cealaltă rea, ca în poveşti. Dar se iubesc nespus, nu ştiu cum se face. Nu-şi spun, continuă să-şi tăinuiască prietenia. Dar dacă vreuna nu apare la balcon dimineaţa, cealalată îi simte lipsa. Prinţesa bună e blondă, aşa cum se cade să fie o prinţesă bună, iar cea rea, brunetă, vă aşteptaţi şi la asta!
Prinţesa bună oferă firimituri păsărelelor pe balcon iar cea rea aruncă cu praştia în ele. Prinţesa bună împarte mâncare copiilor săraci, cea rea îi învaţă să scuipe. Dar amândouă dorm în acelaşi fel de pat, sub acelaşi tavan jos, apăsător, în acelaşi scandal al vecinilor de la etajul 3.
Intr-o dimineaţă, necaz! Prinţesa rea e pedepsită, nu mai are voie sa iasă afară şi nici măcar pe balcon câteva zile. Prinţesele suferă, se agită neajutorate prin cameră. Prinţesa bună încearcă să sară în balconul negru, doar ca să o vadă pe prinţesa rea. E greu, nu poate. Se-nvârte în loc, suspină. Decide atunci să sape o fereastră în perete, mică, invizibilă, doar cât să poată vedea dincolo. De partea cealaltă, prinţesa Rea scurmă şi
ea cum poate.
Un pătrăţel în perete, zidul e tare, nu-l pot săpa, dar îşi aud glasul.
“Am săpat o fereastră ca să ajung la tine”
“Si eu! Te văd deja”
Mâinile lor devin transparente, pătrund prin perete. Prinţesele zâmbesc. Se ţin de mâini acum, sunt vesele, se joacă, îşi povestesc de toate. Adorm aşa, cu mâinile înlănţuite.
Spre dimineaţă, poţi vedea destul de clar asta, ambele balcoane devin gri.
Prinţesa Miruna cea plină de griji
Undeva, în camerele palatului de lângă prăpastia ce desparte realul de ireal, trăieşte prinţesa Miruna cea plină de griji. De când se ştie ea, mica prinţesă se plânge de o grămadă de nelinişti aşezate straturi-straturi pe cap, ca un turban greoi ce îi cauzează adesea migrene supărătoare.
Grijile au început din fragedă pruncie...
“Oare voi avea suficient lapte în biberon?”
“Oare dacă fac pipi pe mine, voi fi repede schimbată?”
“Oare dacă mă dau pe tobogan, mi se va rupe rochița?”
“Oare prințesa Maria va avea funde mai frumoase în păr decât mine?”
“Oare va fi gata masa la timp, ca tata să nu se supere?”
“Oare voi reuşi să dansez la fel de frumos ca celelalte fete de la bal?”
“Oare vor fi suficienţi prinţi care să-mi ceară mâna?
“Oare voi reuşi să mă mărit?”
Şi câte şi mai câte griji reuşeau să-i întunece frumuseţea şi liniştea copilăriei şi mai apoi a preadolescenţei şi adolescenţei ei.
Această ultimă teamă, legată de măritiş, îi dădea mari dureri de cap. Era aşa de greoaie şi atât de insistentă...Adormea cu acest gând şi se trezea cu el.
Dar iată că veni şi marea zi a peţitului! La palat se prezentară mulţi prinţi gata să-şi arate talentele şi bărbăţia prin vorbe, desigur, şi prea puţin prin fapte. Sărmana prinţesă îi privi pe toţi pe toate părţile, de sus, de jos, de la stânga, de la dreapta, din faţă, din profil, de după uşă, de pe geam şi chiar şi prin gaura cheii, dar nu reuşi nicicum să se decidă pe care şi-l doreşte drept soţ. Grija deveni din ce în ce mai apăsătoare şi prinţesa noastră începu să nu mai aibă linişte, trăgându-se continuu de degetele de la mâini (uneori şi de la picioare) într-un efort disperat de a lua o decizie. Noaptea nu mai era noapte şi nici ziua zi.
“Ce mă fac? Care să fie, oare, soţul meu? Pe care îl doresc?”
Mama sa, Regina, veni cu propunerea să dea cu banul sau să tragă un bileţel dintr-o grămăjoară de alte bilete care aveau trecute pe ele numele prinţilor. Dar chiar şi aşa, prinţesa odată ce vedea numele prinţului ales de soartă, era năpădită din nou de alte întrebări...”Să fie el alesul? Oare soarta are întotdeauna dreptate?”
Atâta s-a zbătut prinţesa şi s-a frământat tot trăgându-se de mâini, până când una din acestea s-a desprins brusc şi a zburat pe geamul larg deschis, lăsând-o pe prinţesă cu încă o grijă pe cap, cea a infirmitaţii ei nou dobândite.
Iniţial regele a vrut să păstreze totul în secret, pentru ca pretendenţii prinţesei să nu se descurajeze, renunţând la cererea în căsătorie. Dar după zile de căutări, negăsind mâna prinţesei, regele dădu un anunţ în întreaga împărăţie…
”Acel prinţ (totuşi, nu vroia să fie un orişicine) care va găsi mâna prinţesei, o va primi (mâna, desigur!), alături de prinţesă şi jumătate din împărăţie.”
Zile şi nopţi întregi prinţii au răvăşit şi scurmat întregul castel în căutarea frumoasei mâini, dar ea parcă intrase în pământ! În cele din urmă, se prezentă la palat un prinţ firav, subţire ca un fir de păianjen, delicat, aproape transparent, care se legăna sub greutatea unei frumoase perne de mătase, pe care era aşezată cu grijă, mâna albă, delicată, a prinţesei.
Se pare că de data aceasta soarta alesese bine, căci tânăra fată de-ndată ce dădu cu ochii de prinţ, aşa cum era el delicat şi finuţ ca o petală de lăcrămioară, se îndrăgosti de el până peste cap. Şi prinţesa consimţi pe loc din priviri căsătoria mult dezbătută. Însă tot ea, soarta, nu-l înzestrase pe tânărul nostru prinţ chiar cu toate calităţile, căci nu mică a fost surpriza întregii asistenţe când prinţul a deschis gura să spună ceva, probabil o declaraţie de dragoste (căci nimeni n-a mai auzit şi n-a mai putut fi atent) fiindcă vocea prinţului era ceva ce cu greu poţi descrie în cuvinte...un amestec bizar de fonfăială, râgâială şi bâlbâială, ce lăsă întreaga sală de invitaţi de seama cu gura perfect deschisă şi ochii măriţi, atât cât se pot mări, nici mai mult, nici mai puţin.
Totuşi, dragostea e dragoste şi trece peste orice, aşa se zice, cel putin. Şi pentru prima dată în viaţă, prinţesa a ştiut ceva sigur, că iubeşte! Evident, defectul prinţului nu era uşor de trecut cu vederea şi trebuia făcut ceva în această privinţă. Nunta se desfăşură cu mare fast, aşa cum se cade pentru o nuntă împărătească. Şi de-ndată ce luna de miere luă sfârşit, prinţesa se puse cu nesaţ să cerceteze şi să citească orice document, studiu, recomandare cu privire la necazul prinţului, căci acum avea pe cap o altă mare grijă, să-l scape pe frumosul său soţ de acest cursur teribil. Înfiinţă chiar şi un mic laborator, unde aveau loc multiple experimente chimico-fizico-psihologice. Se perindau pe la curtea regelui o mulţime de zişi şi aşa-zişi oameni de ştiinţă, psihologi, alchimişti, astrologi, alopaţi, homeopaţi, auropaţi. În urma experimentelor şi invenţiilor realizate împreună cu aceştia, prinţesa reuşi să descopere un aparat, un fel de foen, care dacă era pornit, îl ajuta pe prinţ să se relaxeze şi să se exprime firesc. Toată strădania prinţesei era acum încununată de succes, căci vocea prinţului, lipsită de toate acele impurităţi, era limpede şi rafinată, ca cea mai fină ciocolată. Problema era doar că aparatul în sine era destul de greoi şi trebuia purtat de un slujitor oriunde mergea prinţul. Iar în plimbările romantice, când prinţesa nu dorea alături de ea decât pe alesul inimii, pentru a nu strica romantismul fie prin prezenţa slujitorului, fie prin fonfăiala prinţului, alegea să poarte singură singurică aparatul sus menţionat. Nu se putea pune problema ca prinţul să-l susţină, căci el abia de reuşea să ducă până la castel bucheţelul de ghoicei cules pentru prinţesă într-un exces de declaraţii. De aceea prinţesa lua acum conştiincioasă lecţii intense de sport, pentru a fi în măsură să poarte cât mai natural Foenul. Spera ca într-o bună zi să-l poată transporta ca o parte a corpul ei, fără să-i mai simtă greutatea. Eiii...ce să faci? Dragostea cere sacrificii!!
Au fost şi momente cand Marele Foen se strica, dar prinţesa învăţase să-l repare cu o repeziciune uimitoare. În plus, pusese să se fabrice în laboratorul ei mai multe aparate, să fie de rezervă. Totuşi, în unele situaţii Foen-ul nu putea fi luat cu dânşii. În concediul romantic la marea limpede şi albăstruie, tinerilor le făcea plăcere să înoate până în larg. Vorba vine să înoate! În ceea ce îl priveşte pe prinţ, acesta era purtat de valuri şi adus înapoi tot de ele sau, în caz de necesitate, de prinţesa însăşi. Astfel, e de la sine înteles ca Marele Foen nu putea fi purtat cu dânşii în aste locuri mai greu accesibile.
Prinţesa se încăpăţâna, trebuia să găsească o soluţie! Întoarsă din concediu, se puse să caute şi să răscolească tot pământul în căutarea unei persoane de orice rang şi fire care să o ajute în aceasta delicată problemă. Aşa se face că, după multe căutări, află de la un ţăran bătrân de existenţa unei vrăjitoare, pe nume Hoba Biloba, care trăia în muntele de deasupra mării şi care cunoastea un leac pentru astfel de necazuri. Prinţesa hotărî pe dată o vizită urgentă la ea. Îşi chemă prinţul, care se dădea entuziast pe toboganul din parcul de joacă al castelului, făcu pe loc bagajele şi plecară de-ndatată ce prinţul servi prânzul şi făcu somnul de după masă. Trebuie să ştiţi că prinţul avea anumite tabieturi şi era greu să te înţelegi cu el dacă nu le respectai. În plus, dacă nu servea masa, era risc ridicat ca acesta să leşine pe drum.
Hoba Biloba era o vrăjitoare tare ciudată. Părea mai degrabă un copil ce nu se mai sătura de ţopăială. Se juca singură singurică de dimineaţa până seara, ba în nisipul auriu din faţa casei, ba pe toboganele ce coborau de pe locuinţa ei mică şi colorată. Ea însăşi era colorată toată din cap până-n tălpi şi avea dinţii cariaţi, căci nu mânca decât acadele şi turtă duce.
Marea provocare în ceea ce o privea pe prinţesă, era să o facă pe Hoba Biloba să se oprească din joc pentru a prepara poţiunea magică.
Prinţul se prinse repede în jocul Hobei Biloba, care avea un parc cu jucării cum nici măcar dânsul nu mai văzuse. Zadarnic se străduia prinţesa să o distragă pe mica vrăjitoare din jocurile ei şi să o determine să intre în laboratorul magic.
- Uite cum facem, propuse prinţesa Miruna, mă joc cu tine cu mingea roşie cu buburuze galbene, dar după ce terminăm, te apuci să-mi prepari o poţiune, ce zici?
- Hda, hda, zise Hoba Biloba dornică de companie!
- Promiţi?
- Promhint!
Dar mica vrăjitoare promitea orice doar să te joci cu ea, după care îşi călca cuvântul şi nu respecta nimic din înţelegere.. Fără cuvânt, fără onoare, doar joacă! acesta părea să fie motto-ul ei.
- Îţhi fhac poţhiunea dhacă mhă dhhai dhe 1000 dhe orhi în leaghăn, spuse ea ademenitor.
- Promiţi? întrebă prinţesa deznădăjduită.
- Promhint! rânji Hoba Biloba.
- Pe cuvânt de vrăjitoare?
- Pe cuvhânt de vrăjhitoare!
Odată cuvântul dat, pe loc era şi călcat. Căci mereu băga de vină, ba că n-a dat-o cum trebuie în leagăn, ba că a fost înşelată la numărătoare, ba că s-a supărat din pricina prinţului care se jucase cu maşinuţa ei preferată, ba că albă, ba că neagră. Seară se făcu şi prinţesa nu reuşi să obţină nimic de la ea. Obosise să o învârtă în rotitoare, să facă pe broscoiul cel urât, pe calul, pe covorul zburător şi mai ştiu eu câte. Era istovită, trântită pe iarbă, langă ea prinţul şi Hoba Biloba mâncau acadele într-un morman de hârtii, când îi veni ideea salvatoare:
- Hai să ne jucăm de-a vrăjitoarea! spuse prinţesa cu o undă de speranţă în glas.
- Dha, dha, haide!! se entuziasmă Hoba Biloba.
- Eu mă duc aici, la bucătăria adevărată, eu o să fac o poţiune adevărată iar tu aici, la cea de jucărie, tu vei face una de jucărie, încercă prinţesa o mică şi străveche şmecherie.
- Hnu, hnu, eu mă dhuc la adevărhată, tu la jucărhie! se burzului Hoba Biloba.
- Bine, fie, spuse prinţesa împăciuitoare. Poţiunea mea va fi cea mai bună!
- Hnu, hnu, eu o fhac pe cea mai bunhă!! strigă vrăjitoarea roşie la faţă şi agitată foc.
Se învoiră ce suferinţe să vindece poţiunea (ale prinţului, cum altfel?) şi se puseră pe treabă. Prinţesa aduna şi ea tot felul de ierburi şi se prefăcea că munceşte din greu, taie, pune la fiert, amestecă. În ceea ce o priveşte pe vrăjitoare, intrase parcă în transă, strigând formule magice, aruncând cu prafuri, invocând duhuri şi spirite. După ore de bubuieli şi flăcări ameninţătoare, vrăjitoarea ieşi din laborator tipând victorioasă:
- Ha-ha, am chea mai bunhă lichoare dhin lhume!
- Ba a mea e cea mai bună, spunse prinţesa. Să o testăm de-ndată pe prinţ!
Acesta, ascultător, primi o linguriţă din aşa-zisa fiertură a prinţesei, dar vocea îi rămase neschimbată. Vrăjitoarea, jubilând, îi administră prinţului o picătură din soluţia ei în fiecare nară.
Dar, pare-se, vrăjitoarea pusese prea mult zel în a demonstra că poţiunea ei e cea mai bună, greşind compoziţia, făcând-o prea concentrată căci prinţul vorbea acum cu o repeziciune uimitoare, de nu se putea înţelege nimic.Prinţesa cu gura căscată, prinţul la fel, vrăjitoarea nu putea fi decât altfel. Fugi bombănind şi bodogănind în laborator, de unde iară se auziră pocnete, duhuri răguşite, chiuituri, chiţăituri şi explozii şi într-un târziu uşa se dădu la o parte şi Hoba Biloba ieşi grăbită şi nervoasă, cu spume la gură şi scrâşnind din dinţi dar...iată! cu o nouă poţiune, probabil un antidot, căci de-ndată ce-i picură licoarea în nări, prinţul începu să vorbească cu o voce aşa de blajină şi catifelată, că prinţesa se strânse de drag ca o pisicuţă în braţele lui.
Hoba Biloba îi explică apoi prinţesei cu desene, scheme şi rime încurcate cum trebuie administrat produsul, în fiecare seară, fix la ora 20, în ambele nări ale prinţului, pentru ca vraja să nu se piardă şi prinţul să aibă vocea mult dorită de prinţesă. Aceasta, direct interesată, notă cu atenţie şi seriozitate toate indicaţiile vrăjitoarei, în timp ce prinţul se distra grozav sărind pe o trambulină.
Aşa se face că şi acum în palatul de la marginea prăpastiei ce desparte lumea realului de cea a irealului, prinţesa Miruna îşi cheamă în fiecare seară, la ora 8, iubitul soţ în iatacul personal, să-i administreze picăturile ce îl transformă în prinţul inimii ei.
Nu îi este uşor, începe căutarea prinţului cu cel puţin 2 ore înainte de administrarea poţiunii, căci prinţului îi place să bântuie asemenea unei umbre prin toată împarăţia, fără griji, fără responsabilităţi, ştiind că cineva mereu vegheză asupra lui. Iar ea, Miruna, a rămas tot aceeaşi prinţesă plină de griji, cu un turban greoi purtat cu resemnare zi şi noapte, până la sfârşitul vieţii.
Perfecta nepotrivire
Stana
Undeva, în camerele palatului de lângă prăpastia ce desparte realul de ireal, trăieşte prinţesa Miruna cea plină de griji. De când se ştie ea, mica prinţesă se plânge de o grămadă de nelinişti aşezate straturi-straturi pe cap, ca un turban greoi ce îi cauzează adesea migrene supărătoare.
Grijile au început din fragedă pruncie...
“Oare voi avea suficient lapte în biberon?”
“Oare dacă fac pipi pe mine, voi fi repede schimbată?”
“Oare dacă mă dau pe tobogan, mi se va rupe rochița?”
“Oare prințesa Maria va avea funde mai frumoase în păr decât mine?”
“Oare va fi gata masa la timp, ca tata să nu se supere?”
“Oare voi reuşi să dansez la fel de frumos ca celelalte fete de la bal?”
“Oare vor fi suficienţi prinţi care să-mi ceară mâna?
“Oare voi reuşi să mă mărit?”
Şi câte şi mai câte griji reuşeau să-i întunece frumuseţea şi liniştea copilăriei şi mai apoi a preadolescenţei şi adolescenţei ei.
Această ultimă teamă, legată de măritiş, îi dădea mari dureri de cap. Era aşa de greoaie şi atât de insistentă...Adormea cu acest gând şi se trezea cu el.
Dar iată că veni şi marea zi a peţitului! La palat se prezentară mulţi prinţi gata să-şi arate talentele şi bărbăţia prin vorbe, desigur, şi prea puţin prin fapte. Sărmana prinţesă îi privi pe toţi pe toate părţile, de sus, de jos, de la stânga, de la dreapta, din faţă, din profil, de după uşă, de pe geam şi chiar şi prin gaura cheii, dar nu reuşi nicicum să se decidă pe care şi-l doreşte drept soţ. Grija deveni din ce în ce mai apăsătoare şi prinţesa noastră începu să nu mai aibă linişte, trăgându-se continuu de degetele de la mâini (uneori şi de la picioare) într-un efort disperat de a lua o decizie. Noaptea nu mai era noapte şi nici ziua zi.
“Ce mă fac? Care să fie, oare, soţul meu? Pe care îl doresc?”
Mama sa, Regina, veni cu propunerea să dea cu banul sau să tragă un bileţel dintr-o grămăjoară de alte bilete care aveau trecute pe ele numele prinţilor. Dar chiar şi aşa, prinţesa odată ce vedea numele prinţului ales de soartă, era năpădită din nou de alte întrebări...”Să fie el alesul? Oare soarta are întotdeauna dreptate?”
Atâta s-a zbătut prinţesa şi s-a frământat tot trăgându-se de mâini, până când una din acestea s-a desprins brusc şi a zburat pe geamul larg deschis, lăsând-o pe prinţesă cu încă o grijă pe cap, cea a infirmitaţii ei nou dobândite.
Iniţial regele a vrut să păstreze totul în secret, pentru ca pretendenţii prinţesei să nu se descurajeze, renunţând la cererea în căsătorie. Dar după zile de căutări, negăsind mâna prinţesei, regele dădu un anunţ în întreaga împărăţie…
”Acel prinţ (totuşi, nu vroia să fie un orişicine) care va găsi mâna prinţesei, o va primi (mâna, desigur!), alături de prinţesă şi jumătate din împărăţie.”
Zile şi nopţi întregi prinţii au răvăşit şi scurmat întregul castel în căutarea frumoasei mâini, dar ea parcă intrase în pământ! În cele din urmă, se prezentă la palat un prinţ firav, subţire ca un fir de păianjen, delicat, aproape transparent, care se legăna sub greutatea unei frumoase perne de mătase, pe care era aşezată cu grijă, mâna albă, delicată, a prinţesei.
Se pare că de data aceasta soarta alesese bine, căci tânăra fată de-ndată ce dădu cu ochii de prinţ, aşa cum era el delicat şi finuţ ca o petală de lăcrămioară, se îndrăgosti de el până peste cap. Şi prinţesa consimţi pe loc din priviri căsătoria mult dezbătută. Însă tot ea, soarta, nu-l înzestrase pe tânărul nostru prinţ chiar cu toate calităţile, căci nu mică a fost surpriza întregii asistenţe când prinţul a deschis gura să spună ceva, probabil o declaraţie de dragoste (căci nimeni n-a mai auzit şi n-a mai putut fi atent) fiindcă vocea prinţului era ceva ce cu greu poţi descrie în cuvinte...un amestec bizar de fonfăială, râgâială şi bâlbâială, ce lăsă întreaga sală de invitaţi de seama cu gura perfect deschisă şi ochii măriţi, atât cât se pot mări, nici mai mult, nici mai puţin.
Totuşi, dragostea e dragoste şi trece peste orice, aşa se zice, cel putin. Şi pentru prima dată în viaţă, prinţesa a ştiut ceva sigur, că iubeşte! Evident, defectul prinţului nu era uşor de trecut cu vederea şi trebuia făcut ceva în această privinţă. Nunta se desfăşură cu mare fast, aşa cum se cade pentru o nuntă împărătească. Şi de-ndată ce luna de miere luă sfârşit, prinţesa se puse cu nesaţ să cerceteze şi să citească orice document, studiu, recomandare cu privire la necazul prinţului, căci acum avea pe cap o altă mare grijă, să-l scape pe frumosul său soţ de acest cursur teribil. Înfiinţă chiar şi un mic laborator, unde aveau loc multiple experimente chimico-fizico-psihologice. Se perindau pe la curtea regelui o mulţime de zişi şi aşa-zişi oameni de ştiinţă, psihologi, alchimişti, astrologi, alopaţi, homeopaţi, auropaţi. În urma experimentelor şi invenţiilor realizate împreună cu aceştia, prinţesa reuşi să descopere un aparat, un fel de foen, care dacă era pornit, îl ajuta pe prinţ să se relaxeze şi să se exprime firesc. Toată strădania prinţesei era acum încununată de succes, căci vocea prinţului, lipsită de toate acele impurităţi, era limpede şi rafinată, ca cea mai fină ciocolată. Problema era doar că aparatul în sine era destul de greoi şi trebuia purtat de un slujitor oriunde mergea prinţul. Iar în plimbările romantice, când prinţesa nu dorea alături de ea decât pe alesul inimii, pentru a nu strica romantismul fie prin prezenţa slujitorului, fie prin fonfăiala prinţului, alegea să poarte singură singurică aparatul sus menţionat. Nu se putea pune problema ca prinţul să-l susţină, căci el abia de reuşea să ducă până la castel bucheţelul de ghoicei cules pentru prinţesă într-un exces de declaraţii. De aceea prinţesa lua acum conştiincioasă lecţii intense de sport, pentru a fi în măsură să poarte cât mai natural Foenul. Spera ca într-o bună zi să-l poată transporta ca o parte a corpul ei, fără să-i mai simtă greutatea. Eiii...ce să faci? Dragostea cere sacrificii!!
Au fost şi momente cand Marele Foen se strica, dar prinţesa învăţase să-l repare cu o repeziciune uimitoare. În plus, pusese să se fabrice în laboratorul ei mai multe aparate, să fie de rezervă. Totuşi, în unele situaţii Foen-ul nu putea fi luat cu dânşii. În concediul romantic la marea limpede şi albăstruie, tinerilor le făcea plăcere să înoate până în larg. Vorba vine să înoate! În ceea ce îl priveşte pe prinţ, acesta era purtat de valuri şi adus înapoi tot de ele sau, în caz de necesitate, de prinţesa însăşi. Astfel, e de la sine înteles ca Marele Foen nu putea fi purtat cu dânşii în aste locuri mai greu accesibile.
Prinţesa se încăpăţâna, trebuia să găsească o soluţie! Întoarsă din concediu, se puse să caute şi să răscolească tot pământul în căutarea unei persoane de orice rang şi fire care să o ajute în aceasta delicată problemă. Aşa se face că, după multe căutări, află de la un ţăran bătrân de existenţa unei vrăjitoare, pe nume Hoba Biloba, care trăia în muntele de deasupra mării şi care cunoastea un leac pentru astfel de necazuri. Prinţesa hotărî pe dată o vizită urgentă la ea. Îşi chemă prinţul, care se dădea entuziast pe toboganul din parcul de joacă al castelului, făcu pe loc bagajele şi plecară de-ndatată ce prinţul servi prânzul şi făcu somnul de după masă. Trebuie să ştiţi că prinţul avea anumite tabieturi şi era greu să te înţelegi cu el dacă nu le respectai. În plus, dacă nu servea masa, era risc ridicat ca acesta să leşine pe drum.
Hoba Biloba era o vrăjitoare tare ciudată. Părea mai degrabă un copil ce nu se mai sătura de ţopăială. Se juca singură singurică de dimineaţa până seara, ba în nisipul auriu din faţa casei, ba pe toboganele ce coborau de pe locuinţa ei mică şi colorată. Ea însăşi era colorată toată din cap până-n tălpi şi avea dinţii cariaţi, căci nu mânca decât acadele şi turtă duce.
Marea provocare în ceea ce o privea pe prinţesă, era să o facă pe Hoba Biloba să se oprească din joc pentru a prepara poţiunea magică.
Prinţul se prinse repede în jocul Hobei Biloba, care avea un parc cu jucării cum nici măcar dânsul nu mai văzuse. Zadarnic se străduia prinţesa să o distragă pe mica vrăjitoare din jocurile ei şi să o determine să intre în laboratorul magic.
- Uite cum facem, propuse prinţesa Miruna, mă joc cu tine cu mingea roşie cu buburuze galbene, dar după ce terminăm, te apuci să-mi prepari o poţiune, ce zici?
- Hda, hda, zise Hoba Biloba dornică de companie!
- Promiţi?
- Promhint!
Dar mica vrăjitoare promitea orice doar să te joci cu ea, după care îşi călca cuvântul şi nu respecta nimic din înţelegere.. Fără cuvânt, fără onoare, doar joacă! acesta părea să fie motto-ul ei.
- Îţhi fhac poţhiunea dhacă mhă dhhai dhe 1000 dhe orhi în leaghăn, spuse ea ademenitor.
- Promiţi? întrebă prinţesa deznădăjduită.
- Promhint! rânji Hoba Biloba.
- Pe cuvânt de vrăjitoare?
- Pe cuvhânt de vrăjhitoare!
Odată cuvântul dat, pe loc era şi călcat. Căci mereu băga de vină, ba că n-a dat-o cum trebuie în leagăn, ba că a fost înşelată la numărătoare, ba că s-a supărat din pricina prinţului care se jucase cu maşinuţa ei preferată, ba că albă, ba că neagră. Seară se făcu şi prinţesa nu reuşi să obţină nimic de la ea. Obosise să o învârtă în rotitoare, să facă pe broscoiul cel urât, pe calul, pe covorul zburător şi mai ştiu eu câte. Era istovită, trântită pe iarbă, langă ea prinţul şi Hoba Biloba mâncau acadele într-un morman de hârtii, când îi veni ideea salvatoare:
- Hai să ne jucăm de-a vrăjitoarea! spuse prinţesa cu o undă de speranţă în glas.
- Dha, dha, haide!! se entuziasmă Hoba Biloba.
- Eu mă duc aici, la bucătăria adevărată, eu o să fac o poţiune adevărată iar tu aici, la cea de jucărie, tu vei face una de jucărie, încercă prinţesa o mică şi străveche şmecherie.
- Hnu, hnu, eu mă dhuc la adevărhată, tu la jucărhie! se burzului Hoba Biloba.
- Bine, fie, spuse prinţesa împăciuitoare. Poţiunea mea va fi cea mai bună!
- Hnu, hnu, eu o fhac pe cea mai bunhă!! strigă vrăjitoarea roşie la faţă şi agitată foc.
Se învoiră ce suferinţe să vindece poţiunea (ale prinţului, cum altfel?) şi se puseră pe treabă. Prinţesa aduna şi ea tot felul de ierburi şi se prefăcea că munceşte din greu, taie, pune la fiert, amestecă. În ceea ce o priveşte pe vrăjitoare, intrase parcă în transă, strigând formule magice, aruncând cu prafuri, invocând duhuri şi spirite. După ore de bubuieli şi flăcări ameninţătoare, vrăjitoarea ieşi din laborator tipând victorioasă:
- Ha-ha, am chea mai bunhă lichoare dhin lhume!
- Ba a mea e cea mai bună, spunse prinţesa. Să o testăm de-ndată pe prinţ!
Acesta, ascultător, primi o linguriţă din aşa-zisa fiertură a prinţesei, dar vocea îi rămase neschimbată. Vrăjitoarea, jubilând, îi administră prinţului o picătură din soluţia ei în fiecare nară.
Dar, pare-se, vrăjitoarea pusese prea mult zel în a demonstra că poţiunea ei e cea mai bună, greşind compoziţia, făcând-o prea concentrată căci prinţul vorbea acum cu o repeziciune uimitoare, de nu se putea înţelege nimic.Prinţesa cu gura căscată, prinţul la fel, vrăjitoarea nu putea fi decât altfel. Fugi bombănind şi bodogănind în laborator, de unde iară se auziră pocnete, duhuri răguşite, chiuituri, chiţăituri şi explozii şi într-un târziu uşa se dădu la o parte şi Hoba Biloba ieşi grăbită şi nervoasă, cu spume la gură şi scrâşnind din dinţi dar...iată! cu o nouă poţiune, probabil un antidot, căci de-ndată ce-i picură licoarea în nări, prinţul începu să vorbească cu o voce aşa de blajină şi catifelată, că prinţesa se strânse de drag ca o pisicuţă în braţele lui.
Hoba Biloba îi explică apoi prinţesei cu desene, scheme şi rime încurcate cum trebuie administrat produsul, în fiecare seară, fix la ora 20, în ambele nări ale prinţului, pentru ca vraja să nu se piardă şi prinţul să aibă vocea mult dorită de prinţesă. Aceasta, direct interesată, notă cu atenţie şi seriozitate toate indicaţiile vrăjitoarei, în timp ce prinţul se distra grozav sărind pe o trambulină.
Aşa se face că şi acum în palatul de la marginea prăpastiei ce desparte lumea realului de cea a irealului, prinţesa Miruna îşi cheamă în fiecare seară, la ora 8, iubitul soţ în iatacul personal, să-i administreze picăturile ce îl transformă în prinţul inimii ei.
Nu îi este uşor, începe căutarea prinţului cu cel puţin 2 ore înainte de administrarea poţiunii, căci prinţului îi place să bântuie asemenea unei umbre prin toată împarăţia, fără griji, fără responsabilităţi, ştiind că cineva mereu vegheză asupra lui. Iar ea, Miruna, a rămas tot aceeaşi prinţesă plină de griji, cu un turban greoi purtat cu resemnare zi şi noapte, până la sfârşitul vieţii.
Familia S.
Perfecta nepotrivire
Stana






Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu