Toţi copiii din tărâmul nostru sunt perfect de acord că Escu
Monstrulescu de la parter este un monstru in toată regula. Părul alb, ochelari,
baston, mers şchiopătat. Pare un bătrânel simpatic, văzut din spate. Dar de-ndată
ce-şi întoarce privirea spre tine, te fixează cu ochi aspri şi fulgerători, iar
vocea scrijelită şi ameninţătoare te ţintuieşte în loc. Bastonul se transformă
în câine de pază ce poate ataca oricând.
“Domnul Escu? Nu este decât un vecin bătrân, fără prea multă
răbdare, e adevărat, spune mama. Despre ce monstru vorbeşti tu?”
Mama nu înţelege. Ea nu ştie nimic de papucii de casă târşâiţi pe cimentul rece al scării blocului care îmi dau fiori. Doar pentru că ştiu că sunt ai Lui. Habar nu are ea că drumul spre apartamentul 38, unde vieţuim noi, este o călătorie primejdioasă prin meleagul întunecat al monstrului. În astfel de momente tăcerea este esenţială, dacă nu cumva vitală, altfel rişti să-l trezeşti. Păşesc încet şi simţurile îmi sunt ascuţine la maxim. Pândesc fiecare sunet.
Escu Monstrulescu trăieşte la parterul blocului nostru cu 4 etaje. Acolo are un adevărat regat. Şi-a luat în stăpânire grădina comună a imobilului pe care a tranformat-o într-un adevărat paradis. Are trandafiri alb şi roz, lalele şi narcise primăvara şi o explozie de legume. Am o imagine clară asupra raiului domnului Escu doar de sus, din tărâmul meu de la etajul 4. Doar cu ochii deasupra pervazului, pentru a nu fi detectată, îl urmăresc cum pliveşte cu grijă grădina, cum udă cu dăruire florile, cum pufăie din ţigară aşezat pe scăunelul mic de lemn. La ce se gândeste oare Escu Monstrulescu? De ce adună lângă el acest rai cu floricele delicate, în care orice obiect străin ajuns din greşeală, o minge de-a noastră, de pildă, este confiscat şi întemniţat fără milă?
Poate pentru ca doar în acest paradis ecoul propiei voci, obosită să alunge copiii de pe banca blocului, să-şi mustre soţia şi vecinii nu reuşeşte dintr-un anumit motiv să pătrundă. Aici ecoul se îmblânzeşte, iar haina de mostru sfâşiată de ţepii trandafirilor roz lasă să se întrevadă un Escu fără Monstrulescu. Cred că acolo e Raiul lui, iar noi nu mai aveam loc.
Aceasta este o poveste despre jeg, despre zdrenţe înmuiate în noroi şi balegă, despre peturi, pantofi scâlciaţi, încă respirând, şerpi din piei, cabluri şi cordoane de capoade vechi, mirosind a spital, rame, capace de wc, maţe de saltele, pâine şi multe sticle de bere. Este o poveste despre urât. Despre un oraş cu case cochete şi munţi de gunoi.
Se spune că totul a început într-o seară senină de vară, când dl.G îşi plimba liniştit roaba plină de moloz spre muntele de gunoi cel mai apropiat, dar suficient de departe de bucătăria lui proaspăt renovată în nuanţe de verde crud. Dl. G a fost primul din oraş care a văzut, se pare, mesajul scrijelit pe bătrânul copac de lângă una din ghenele din flori a făpturilor locuitoare pe acele dealuri. Şi-a revărsat resturile de gresie demodată şi a citit textul tăcut şi încruntat, apoi s-a dus acasă să povestească oamenilor.
"Lasă-mă să respir!" stătea scris pe scoarţa zgronţuroasă a arborelui.
Cum nu părea mână sau scris de muritor, oamenii din zonă făcură consiliu şi deciseră pe loc să taie copacul cu totul, pentru a şterge cuvintele acelea din mintea tuturor.
Zis si făcut. Pământul însă, din locul bătranului arbore tăiat a început să se înalţe însă din acea zi, formând o gâlmă, ca şi cum sub pielea de ţărână se afla un animal uriaş, care se foieşte, nemaiputând să respire. Oamenii nu mai erau liniştiţi, auzeau noaptea în casele lor zgomote ciudate, asemenea unei respiraţii greoaie.
Ajunsese de înălţimea bătrânului copac tăiat, când gâlma a strănutat spre oraşul cochet, împroşcând o masă cleioasă de resturi putrezite şi jeg. Astfel, papucii roşii cu talpă ortopedică au ajuns înapoi la fetiţa cu codiţe lungi, care refuza să-i mai poarte, gresia demodată la domnul G, salteaua şi maţele ei, peturile şi chiar şi cordoanele îşi regăsiră stăpânii. Nu cu bucurie. Toate lucrurile atârnau pe pervazurile geamurilor albe şi proaspăt spălate, pe burlane, stâlpi şi fire de telegraf, pe suporturi de flori şi leagane de familie. Indecente şi fără viaţă, organele putrezite ale unei ghene uriaşe. Apoi pământul s-a aşezat la loc să respire şi să doarmă, iar gâlma s-a retras cu totul.
De-atunci, pe locul acela cresc flori cu spini şi tufe de mure. Se spune că dacă încerci chiar şi cu un muc de ţigară să atingi acele locuri, pământul se trezeşte. Localnicii nu se aventurează prea mult in zonă şi nu-şi lasă copiii să culeagă fructele coapte de mur. Cred ei că locul poartă un blestem.
Iar pământul, cândva înmuiat în spuza unui oraş cochet îşi poartă tăcut blestemul de a trăi fără de om.
Am o teorie: memoria nu trebuie încărcată cu orice lucru fără sens. Trebuie să faci economie, pentru momentele în care îţi va trebui şi atunci te trezeşti că nu mai ai loc. Nu poţi glumi cu astfel de lucruri. Aşa că refuz să învăţ poezii pentru şcoală şi credeţi-mă, nu-mi este deloc uşor, pentru că sunt unul din copiii buni din clasă şi cu greu mă fofilez să nu fiu ascultată şi să fiu prinsă cu lecţia neînvăţată. Chiar şi tabla înmulţirii...sunt în dubiu dacă merită sau nu să fie memorată. In fond, pot purta la mine tabelul şi consulta, la nevoie.

Imi imaginez că memoria arată ca o cămară, a mamei mele, de exemplu. Destul de mică şi întunecoasă, cu multe, multe borcane în care pui lucruri utile de mâncat. Când ceva nu-ţi mai foloseşte sau s-a stricat, trebuie să arunci, altfel rămâi fără spaţiu. La bunica mea în cămară e mare dezordine...întuneric, umed şi un miros stătut. Are acolo depozitaţi o grămadă de saci cu haine vechi şi mai puţin vechi pe care nu se-ndură să-i arunce. Cred că din cauza asta bunica mea e uitucă. Cămara...şi dezordinea ei.
Mi-am făcut un obicei. Când merg la cineva acasă (mama mă duce uneori în vizite) mă furişez usor spre cămara gazdei şi arunc un ochi. Dacă văd dezordine, e semn! şi teoria mi se confirmă tot timpul...gazda uită să aducă pâinea la masă sau încurcă numele copiilor ei. Sunt dovezi clare că memoria e prea încărcată.
Ii urmaresc adesea pe cei bătrâni, uită unde vor să se ducă sau ce vor sa facă. Totul e din cauza faptului ca n-au avut grijă în tinereţe de memoria lor. Eu nu voi păţi asta, voi fi mai prevăzătoare. Voi avea grijă de memoria mea, nu voi lăsa să pătrundă înăuntru orice scamă, rest sau adunătură de cuvinte inutile. Voi face o selecţie atentă.
Am auzit zilele astea ceva care m-a uimit şi mi-a răsturnat toată teoria. Sună ceva de genul : “Memoria slăbeşte dacă nu este folosită”. Era în ziarul pe care îl citea tata, şi-n ziar apar numai lucruri adevărate, mă gandesc. Ba se punea în discuţie şi un fel de antrenament pe care îl poţi face, ca să ai memorie mai bună. Hmmm, ciudat. L-am rugat pe tata să-mi citească tot articolul, s-a mirat că mă interesează. Nu i-am explicat de ce, de altfel nu ştie nimeni nimic despre teoria mea. Dacă totuşi nu e chiar corectă şi-atunci oamenii mari vor râde. Mai bine nu le spui lor.
M-am apucat de antrenament. Mi-e teamă că poate deja memoria mea a slăbit simţitor. Cred ca am în cap (acolo am înţeles că e memoria) un fel de lipitoare care are nevoie să mănâce şi să se îngraşe. După câte am auzit, e bine să citeşti cât mai multe cărţi, ea se hrăneşte cu cuvinte. Aşa că îi dau zilnic câteva pagini, pe unele le mănâncă fără mare chef, însă în altele se prinde, se rostogoleşte în ele, până simte că s-au lipit cuvintele şi poveştile de pielea ei umedă. Uneori înghite imagini întregi, multe, colorate, alteori mirosuri şi simţuri care o fac pe memoria mea să se îmbete de cap. Atunci se-ntinde liniştită şi satisfăcută.
Cu timpul am ajuns să convieţuim destul de bine. Eu îi dau hrană ziua, ea îmi dă noaptea. Căci de-ndată ce-nchid ochii, mi se perindă prin faţă personaje şi poveşti, ca pe o scenă de teatru. Ăsta este cadoul pe care mi-l face memoria, pentru lipsa de economie în care obişnuiesc să o ţin.
M-am lǎmurit! Oamenii mari nu înţeleg absolut nimic din Zǎpadǎ.
Când în sfârşit aceasta reuşeşte sǎ pǎtrundǎ în oras, albǎ, curatǎ, purǎ, pufoasǎ, parcǎ se dǎ alarma pentru rǎzboi. Oamenii mari ies înarmaţi cu lopeţi, înfofoliţi pânǎ peste cap şi o împing în toate pǎrţile, o aruncǎ în camioane, dau cu sare, orice! numai sǎ scape de ea. Aceasta, vǎzându-se respinsǎ, se retrage tǎcutǎ de pe alei, stǎ ascunsǎ prin parcuri, în jurul copacilor, pitindu-se de soare şi în cele din urmǎ dispare în picuri şi râuri în canale întortocheate. Uneori mai rǎman petice care se încǎpǎţâneazǎ sǎ se destrame, se prind de mâini şi rezistǎ aşa o perioadǎ, pânǎ ce strânsoarea slǎbeşte şi-atunci nu mai e mult ... fiecare îşi cautǎ sfârşitul, aşa cum ştie mai bine. Mda...cam asta este soarta Zǎpezii într-un oraş.
Aţi ieşit vreodata afarǎ, dimineaţa devreme, atunci când afarǎ a nins? Sǎ fiţi primul om care şi-a lǎsat urma ghetei în zǎpadǎ? E o senzatie cu totul specialǎ! Ai impresia cǎ eşti singur într-o lume pustie, cǎ totul a îngheţat, esti ca în poveşti!
Zǎpada are bunul obicei sǎ vinǎ braţ la braţ cu Liniştea, sunt prietene bune. Dimineaţa devreme, stau la cafea şi nu vorbesc nimic, se înţeleg din priviri. Zǎpada, grǎsuţǎ, binevoitoare, bonomǎ, cu un paltonaş ireal de alb ( e o tipǎ foarte curatǎ), Liniştea - transparentǎ, slǎbuţǎ, severǎ, mereu calmǎ. E fantastic sǎ le vezi împreunǎ, la lumina becurilor ce lumineazǎ strada.
Apoi se face zi şi încep sǎ scârţaie uşile caselor, se aud paşi apǎsaţi, ca de uriaş pe scǎrile blocurilor şi oamenii mari ies hotǎrâţi sǎ o ia la trântǎ pe Zǎpadǎ, sǎ o îndese undeva, sǎ nu o mai vadǎ. Nu stiu ce-i apucǎ? Cu o searǎ înainte se bucurǎ de ninsoare ca niste copii, scot capetele zâmbind pe geam, îşi amintesc de timpuri trecute şi spun poveşti frumoase la masa de familie. Apoi, dimineaţa, parcǎ ar fi alti oameni. Calcǎ pe paltonul alb al Zǎpezii, îl mototolesc, îl împing grǎmadǎ în şanţuri.
Mi-e greu sǎ vǎd asta! Aş vrea ca nimeni sǎ nu mai mişte, sǎ stea cu toţii închişi în casǎ! Sǎ nu iasǎ decât copiii şi cei care ştiu cum sǎ calce uşor, plutind pe întinderea Ei albǎ.
Zǎpada este o visǎtoare, nu-şi poate imagina dorinţa nefireascǎ a oamenilor de a merge la lucru, la grǎdiniţǎ sau la şcoalǎ. Mereu sperǎ sǎ-i determine sǎ uite mǎcar pentru o zi de agitaţia lor continuǎ, fǎrǎ rost, pentru ea. Vine, acoperǎ totul, sǎ nu se mai vadǎ nimic, doar doar i-o ademeni sǎ se opreascǎ o clipǎ. Sǎ-şi ia copiii de mânǎ şi sǎ se aşeze cu toţii întinsi pe spate în mijlocul zǎpezii, într-un parc şi sǎ se uite în sus, spre cer, printre copaci. Si timpul sǎ se opreasca în loc.
Dar nu e chip! Oamenii mari vor ca timpul sǎ treacǎ. Merg peste o sǎptǎmânǎ în concediu, e ziua mea pe 15, avem party-ul de Crǎciun, soţia mea va naste, sǎ treacǎ odatǎ frigul, sǎ scǎpǎm de zǎpadǎ!
Aşa cǎ ies afarǎ,îşi iau lopata în mâini şi fac cǎrǎri, sapǎ galerii, fac totul ca sǎ meargǎ înainte. Si-n drumul lor lasǎ urme, pete gri, murdare. Tǎlpi late, dantelate, zimţate, roţi, urme de lopatǎ.
La sfârşitul zilei, totul este pierdut.
Cercelia doamna este cochetǎ, grǎsuţǎ şi parfumatǎ. Are un magazin de cercei în centru, pe o strǎduţǎ îngustǎ şi pietruitǎ. Ii merge destul de bine, are cumpǎrǎtori fideli deja. D-na Cercelia poartǎ în fiecare zi o altǎ pereche de cercei, desigur, din propria colecţie.
Iarna, d-na Cercelia aproape cǎ hiberneazǎ, pentru cǎ nu iese deloc din casǎ. Nu suportǎ frigul. Stǎ toata ziua în fotoliul ei preferat, lângǎ şemineu şi îmbinǎ pietre cu sârmuliţe pânǎ seara târziu. Cercei cu pietre transparente, preţioase, semipreţioase, strǎlucitoare sau opace, cercei pastelaţi sau coloraţi, argintii sau aurii. Asta face de dimineaţa pânǎ seara. Comandǎ brioşe de la brutǎria de vis-a-vis şi le mǎnâncǎ împreunǎ cu pisica ei grǎsuţǎ si pufoasǎ. Adesea îşi pune muzicǎ la gramofon si danseazǎ. Se simte un pic cam singurǎ si uneori lǎcrimeazǎ. Ii plac prǎjiturelele micute si numai cu cǎpşuni, are mereu flori pe masa din bucǎtǎrie si adorǎ mirosul gutuilor. Deţine o colecţie impresionantǎ de pǎlǎrioare cu pene şi citeşte poezii cam siropoase.
Odatǎ cu venirea primǎverii iese din amorţealǎ şi din casǎ, se întinde şi toarce uşor ca o pisicǎ la mângâierea razelor soarelui.
In primele zile de mai d-na Cercelia obişnuieşte sǎ meargǎ pe ţǎrmul mǎrii, în cǎutarea “comorilor”- aşa le zice ea - mici pietricele sculptate de mare şi vânt, scoici, firicele de nisip. Toate acestea o încântǎ pe d-na Cercelia, care îşi imagineaza deja frumoasele bijuterii ce vor ieşi din mâinile ei.
Si într-o astfel de zi scǎldatǎ în razele soarelui, se-ntâmplǎ ca d-na Cercelia sǎ-l cunoascǎ pe dl. Pandantiv. Suplu, elegant, pedant şi-nmiresmat, Dl Pandantiv este şi el in cǎutarea “comorilor”, având un magazin de pandantive, pe o strǎduţǎ îngustǎ, pietruitǎ, din centru. Işi zâmbesc, se citesc din priviri, el îi oferǎ braţul şi pleacǎ împreunǎ spre o ceainǎrie, care se dovedeşte a fi preferata amândurora. Aflǎ cu plǎcere cǎ şi El si Ea adorǎ
prǎjiturelele micute şi doar cu cǎpşuni, cǎ îi îngrozeşte frigul, cǎ au mereu flori pe masa din bucǎtǎrie şi cǎ mirosul de gutui le este cel mai drag. Si nu mult le trebuie pânǎ hotǎrǎsc data cǎsǎtoriei.
Intr-o fericitǎ zi de iunie, el cumpǎrǎ rochia, ea costumul, împreunǎ aleg florile, invitaţiile, restaurantul, muzica, totul perfect, totul potrivit, aşa cum vrea ea, aşa cum vrea el. Dar nu şi cerceii şi pandantivul, purtaţi de ea, purtat de el. Ea va alege pentru el, el pentru ea. Va fi o surprizǎ, surpriza ei, surpriza lui.
Iunie, zi frumoasǎ, însoritǎ, aşa cum vrea ea, aşa cum vrea el. Aşa cum au visat împreunǎ. Se privesc, îşi zâmbesc şi...brusc, pǎmântul se cutremurǎ. Totul se rupe, totul se destramǎ. Cerceii ei, pandantivul lui – ea susţine ca n-ar purta aşa ceva, el cǎ nu-şi poate imagina gâtul lui atârnat de un astfel de pandantiv. Decid amândoi, pe loc, fǎrǎ întârziere, fǎrǎ ezitare – e prea perfecta nepotrivirea! Nu se poate trece peste aşa ceva!
Se sting luminile, se strâng florile, se rup invitaţiile şi fiecare se întoarce în singuratatea lui.
- Vreţi să ştiţi ce se-ntâmplă lângă patul de moarte al unui om care a mâncat toată viaţa carne? a întrebat grav M1.
- Ce?..am răspuns într-un glas împreună cu M2.
- Aflaţi că toate animalele astea din care v-aţi înfruptat fără milă vin să vă certe într-un cor de voci ameninţătoare. E o hărmălaie îngrozitoare! a încheiat M1 şi a privit serios în farmurie.
- Crezi? l-am întrebat eu bănuitoare.
Eram la masa de seara. Ajunsesem târziu din oraş şi ne era o foame de lup. Și cum mare lucru nu aveam, am atacat provizia de la prânz, un rest de friptură de iepure. Aveam spre completare nişte conserve de ficat de peşte şi brânză de capră. Pâinea era proaspătă, aşadar cina parea destul de mulţumitoare.
Însă după toată povestea asta înşirată de M1, am început să privesc cu precauţie festinul nostru. Hmm, cam multă carne pe-aici...
- Și ce se-ntâmplă cu cei ca M3, am arătat eu spre surioara lor mai mică, aşezată în scăunelul ei de masă, care bebeluşi fiind, sunt hrăniţi de părinţi cu cărniţă de puiuţ, de iepuraş..Degeaba devin vegetarieni mai târziu, fiindca tot i-au îndopat părinţii cu carne în copilărie, nu-i aşa? Ei ce vină au?
- N-au vină, dar tot va fi corul de animale, doar că mult mai slab, că-s mai puţine! a decretat M1 fără urmă de îngăduinţă.
- Vă imaginaţi? am continuat eu ideea după o scurtă pauză. Lângă om e întreaga familie care se străduie să-i facă plecarea pe lumea cealaltă cât mai uşoară, şoptind cu voci blânde: "Stai liniştit, dragule, suntem aici, lângă tine." Dar omul nu e liniştit defel, pentru că în jurul lui e plin de porci, capre, iezi, iepuri, căprioare, porumbei şi ce-o mai fi mâncat nefericitul de-a lungul vieţii, care-l dojenesc fără încetare.
- Dar oamenii nu le pot vedea, doar muribundul, că sunt un fel de fantome, m-a întrerupt M1. Ce groaznic trebuie să fie!?
A urmat iar o pauză, în care fiecare rumega în sinea lui această imagine.
- Auziţi? a rupt tăcerea M2. Hai că vă zic eu ce se-ntâmplă atunci când mor vegetarienii.
Se vede treaba că regimul carnivor îi convenea destul de mult lui M2 ca să renunţe cu uşurinţă la el.
- Aşa..ce? am întrebat un pic sceptică.
- Păi vin în jurul lui vinetele, roşiile, castraveţii, ceapa şi toate legumele înfulecate de-a lungul vieţii şi-l ceartă.
- Hai că nu-i aşa rău! a intevenit M1.
- Nu-i fain nici asta, am recunoscut eu. Dar parcă mai rău e cu vitele şi porcii.
Am continuat să ronţăim cu toţii mai mult pâine goală, că era foarte bună, cu coaja tare şi prăjită şi m-am adâncit de una singură în cele două scenarii, hrănindu-le cu imagini şi sunete noi. Auzeam de departe râsul copiilor ce trecuseră cu uşurinţă deja la alt subiect. I-am mai dat o bucată de pâine lui M3, care nu mai părea entuziasmată de restul festinului şi am constatat eu că între timp, profitând de lipsa mea de atentie, îl aruncase sub masă. E adevarat, nu strică să fii prevăzător. Înţelesese ea ceva din toată povestea asta.
Credeti-mă, i-am spus mereu lui M să nu mai stingă lumânările aprinse pentru vii sau morti din biserică. Hai, pentru cei morti, mai merge, dar pentru vii? I-am explicat că oamenii isi pun acolo gânduri, dorinte, vise ascunse pe care le trimit spre cer, in speranta de a fi ascultate si poate, indeplinite. Dacă le stingi, stingi dorinte si porti responsabilitatea lor. Degeaba! M m-a privit semi-serios cu ochii lui inocenti dar asta nu insemna nimic. Era pană la urmă plăcerea lui de jucăus să stingă focul jucaus, imediat ce era singur. El si victimele lui, Lumanările. Cu un zambet de vulpoi asternut pe fată. Dar ce s-a intamplat mai apoi, il las si pe el sa vă mai povesteasca.
Da, mama mi-a spus care-i povestea cu lumanările, dar n-am crezut-o. Duminică am fost la Muzeul Satului si acolo e o biserică mică care ne place tare. Eu am pandit-o pe mama si cand am văzut ca iese din biserică tusht- fusht, am stins lumanările si-am plecat multumit. Ne-am plimbat cu troti si totul a fost normal. Dar noaptea..."
Soapte, soapte...
Vreau să devin bogat!
Fă ca Irinel sa mă iubeasca!
Te rog, vreau sa trec acest examen!
Imi doresc muuult masinuta cu telecomandă!
Ajuta-l pe bunicu sa treaca prin gaura cheii...
Si soaptele se ajungeau unele pe altele din urmă, frangandu-se si tăindu-si calea intr-un bulgare ce se rostogolea la vale si devenea din ce in ce mai mare si vajaitor.
M-am speriat si am strigat "Mama!!!"
Am venit iute si cand m-am lămurit un pic cum stau lucrurile, daca pot zice astfel, l-am ajutat in primul rand să oprească bulgarele. Prea devenea mare si de nestavilit! Si in timp ce incercam să-l imblanzesc, am inceput să realizez ce se-ntamplă. Auzeam tanguiri, rugăminti fierbinti, unele amuzante, ce-i drept, dar altele cu totul emotionante. Senzatia mea era că agitatia aceea făcea Dorintele să se-ncurce intre ele si m-am temut ca nu vom sti să le mai descurcăm. Ne-am asezat langă pat si-am inceput amandoi să desfacem fire, fire acel ghem urias. Era noapte, să fi fost ora 11-12, stăteam amandoi in lumina caldă a veiozei, cu acele dorinte ciudate intinse pe covor.
Nici nu-mi era somn.
Păi ar fi fost culmea, dupa toate astea! Asa..si cum stăteam noi pe covor, numai vedem că apare langa noi un personaj ciudat : mic, ciufulit tare, cu niste dinti mari si incurcati. Se uita atent la noi, apoi la fire, cu un zambet strengar pe fată.
Piticul ciudat: He-hee, ai incurcat-o, prietene! i-a zis lui M.
M: Ce?
Piticul ciudat: Păi? Acu' tre sa indeplinesti dorintele stinse.
M: Pai? De ce eu?
Piticul ciudat: Iaca! Dacă le-ai oprit sa ajungă unde trebuie, acu' ele singure nu mai stiu drumu' Căldura lumanării le ajuta.
M: Le punem din nou la lumanare - a propus M.
Piticul ciudat: Nu merge, că-s deja fire de Dorintă.
M: Le ducem la biserică inapoi.
Piticul ciudat: Nu merge nici asta.
M: Si ce să fac cu ele?
Piticul ciudat: Sa faci să se-ndeplinească.
M: Nu stiu cum.
Piticul ciudat: Heee, vedem ce putem face. Hai, suie-te!
I-a aratat lui M un vehicul care era ceva intre sanie si mătura unei vrăjitoare.
Esti sigur? Am banguit eu, uitandu-mă temătoare la M, la pitic, apoi la sanie..
Piticul ciudat: Da, da, baiatu' tre să rezolve singur. Altfel nu scapă de dorinte.
Au zburat pe geam si eu am privit lung in urma lor.
Mi-a fost frică la inceput si strangeam tare de sania aia. Si piticu' ăla ranjea ciudat, se intorcea la mine si-mi făcea din cand in cand cu ochiu'.
Si-am mers toata ziua pe la toti oamenii care si-au pus dorinte. Pfuu, cam multi. Si-a trebuit să-i facem să si le indeplinească sau măcar să incercam. Si n-a fost usor.
Domnu ăla care vroia sa fie bogat, dormea toată ziua, fata cu examenu' era numai la disco, copilul cu masinuta nu prea era cuminte, bunicului nici prin cap nu-i trecea să intre prin gaura cheii si Irinel pur si simplu nu o plăcea pe Irina. Si tot asa...
Situatia părea incurcată rau.
M: Auzi, l-am intrebat eu pe pitic, poate dorintele unora nici nu trebuie să se indeplinească, că nu merită.
Piticul ciudat: Aia se prea poate, dar n-avem de unde sti. Asa că noi tre să le-ndeplinim.
M: Da nu putem să mergem sa-l intrebăm pe cel care le indeplineste?
Piticul ciudat: Nu.
M:De ce?
Piticul ciudat: Că nu stiu cine e!
M: Ahh..
După cate mi-au povestit ei ulterior, n-a fost o chestiune simpla. Au trebuit să invartă timpul, asemenea acelor unui ceasornic in fată si in spate, iar timpul prezent să-l inghete. Astfel au reusit sa-l determine pe bunic să intre prin gaura cheii, vrand -nevrand, Irinel se pare că a plăcut-o candva la gradi pe Irina, fetita cu 2 cozi portocalii iar copilul nu prea cumine, devenit adult, pur si simplu nu si-a mai dorit masina cu telecomandă. Iar Fata cu examenul a fost multumită să-l treaca cu brio la venerabila varstă de 68 de ani. In ceea ce priveste domnul cu dorinta de imbogătire, l-am ajutat să acumuleze o avere considerabilă la jocul Monopoly.
Cum-necum, descurcaseră ei ghemul de Dorinte, dar ele nu-si luau zborul, oamenii nu erau satisfăcuti iar M tot nu avea liniste. Nu stiam ce să mai facem...
Apoi ne-a venit ideea. Am mers la mica noastră biserică, cu Dorintele in buzunarul jachetei, le-am asezat frumos aranjate pe o masută si am apris o lumanare. Si in lumina ei tremurătoare, M a soptit incet, incet Dorinta lui. Si-atunci am vazut cum ele, celelate, incep incet să miste, ca dezmortite si, călăuzite de micul gand al lui M si-au luat zborul, lăsand in urmă un M obosit dar impăcat.
Nu stim dacă Dorintele s-au implinit sau nu. Sperăm că da. Dar pot să vă spun că acum, de fiecare dată cand vizităm biserici, M si-a făcut obiceul să privească cu atentie micile lumanări cum palpaie si cred eu că si-a inventat un nou joc. Imi spune in soaptă, cu multă grijă, că aude dorintele vorbind. Apoi imi insiră zeci de povesti care mai de care mai colorată. E un joc frumos si-l face să se simtă bine, la fel cum ne simtim si noi, cei mari, in jocul nostru cu lumanările.
Locuiam in munti, departe de lume. Citeam adesea. In cărti gaseam lumi in care mă miscam in voie. Trăiam linistit si totusi, tăcerea care mă inconjura zilnic devenise cu timpul marea mea inchisoare, incăpătoare, fără margini, e adevărat, dar totusi inchisoare. Visam să evadez in lumi in care timpul se miscă mai repede iar ideile si vorbele oamenilor se scurg armonios, imbrăcandu-se cu fiecare suflu nou, imbogatind lumea cu străluciri. Visam la asta! Iar numele meu este dl T.
Intins pe iarbă cu fata spre cer, priveam si ascultam adesea franturi din vorbele orasului ce veneau pana aici sus, la mine, nu stiu de ce. Uneori mi se parea că-si caută stăpan, asemenea unor caini pierduti. Pluteau deasupra mea, mlădioase, semitransparente, iar eu le ascultam soaptele si mă minunam de bogatia lor. Dar intr-o zi - să fi fost vineri, să fi fost marti? in tăcerea muntilor zilele au fete sterse - fără să mă gandesc prea mult, m-am pris de coada unui Gand ce plutea stăruitor deasupra mea si m-am trezit zburand spre cer, printre nori. Inchisoarea mea era departe acum iar eu mă simteam eliberat. Si iată in curand orasul! Fremătător, ametitor...
Micul Gand căldut ce ma ispitise m-a lăsat grijuliu jos, apoi mi-a pătruns usor in ureche si a rămas acolo cuminte si impăcat. Iar eu am inceput să mă plimb curios printre oameni. Străzile erau inguste si pietruite iar soarele bland scosese din casă stoluri de oameni si povestile lor. Eram invizibil, am bagat eu de seama, fiindcă nimeni nu-mi sesiza prezenta. Iar acest lucru imi convenea de minune, puteam admira totul in liniste.
Mă opream langa unii si altii ascultandu-le discutiile, apoi plecam mai departe. Pătrundeam in săli de spectacole, la lansari de carte, in săli de clasa, mansarde cochete, localuri ascunse, restaurante luminoase. Dar n-a trecut mult pană să realizez cu uimire un lucru: oriunde mergeam, vorbele oamenilor curgeau suvoaie, adesea de neoprit, se cătărau ambitioase unele peste altele, se intersectau scurte momente doar pentru a se impinge sau sufoca reciproc si dispareau in final agitate in directii diferite.
Se făcuse seară de cand umblam căutand măcar o mică tulpină de Vorbe armonios impletite. As fi innodat si eu acolo un Gand de-al meu si impreună, poate am fi ajuns la cer. Spre dimineată eram deja obosit si capul imi era greu de ganduri si vorbe. M-am lasat să cad pe o bancă dintr-o mică piatetă. Din coltul ei se auzea larma unui birtulet. Vorbele alunecau spre geam in tăcere, adulmecand aerul. Apoi, odata iesite afară, se tanguiau si suspinau ca atinse de o singuratate fară sperantă. Imaginea mă infrigura.
Le-am chemat la mine, iar ele m-au inconjurat afectuos. Apoi, ca dintr-un instinct am inceput să le impletesc unele cu altele. Semănau cu niste suvite de păr ascultătoare. Unele erau moi la atingere, altele aspre, chiar tepoase, cateva se lipeau usor de mana mea. Erau fierbinti, calde, reci ca gheata. Atatea texturi, atatea culori, fiecare suvită era diferita. Dar se armonizau perfect in impletitura mea. Lucram de mult timp deja, căci intre timp Vorbele se adunasera din tot orasul. Veneau valuri, valuri iar eu mă temeam că nu voi isprăvi in veci să le imbin. Dar noaptea mi-a alungat ingrijorarea, fiindcă intunericul aduce cu el vraja somnului iar Vorbele se sting incet, incet.
Spre dimineată veneau deja răzlet, ca rătăcite. Cand n-a mai rămas nimic de impletit, am legat cosita de Vorbe cu esarfa mea de la gat si-atunci am vazut cum incepe să prindă viată. Plutea initial ca un peste intr-un ocean calm, apoi si-a luat zborul asemenea unui dragon pe cerul diminetii. Era uimitor! Dar mai suprinzatoare a fost despletirea ce a urmat a dragonului meu, in mii si mii de fire subtiri si mătăsoase ce se revărsau peste tot si atingand pamantul, se strecurau serpeste in case, pe sub usi, pe sub ferestre, pe oriunde găseau o mică crăpătură. Am inteles privind pe un geam, că deveniseră vise, iar oamenii le primeau in dar, asa, la despătirea de aceasta noapte.
Se luminase de-a binelea si strada incepuse să prindă viată. Asteptam să intalnesc Vorbele alunecand pe străzi, asa cum mă obisnuisem. Dar n-a fost asa, iar eu nu mai eram transparent! Dispăruseră ele, Vorbele? Sau eu? Devenisem unul din Ei, din Oameni?
Am rămas in acest oras ani buni, pentru că, initial, m-am prefăcut că nu mai stiu drumul spre casa. Apoi din obisnuintă. Si mai apoi, pentru ca nu mai stiam altceva ce să fac. Am fost la tot soiul de reuniuni: in mansarde cochete, localuri ascunse, restaurante luminoase. Dar Gandurile, pe ele nu le-am mai intalnit niciodată. Apoi intr-o zi, parcă m-am trezit din acest vis. Mi-am amintit de casa mea, de mica mea planetă tăcută. Iar asta m-a facut să regăsesc imediat drumul inapoi. A fost o călătorie lunga, dar firească. Ca o potecă pe care o cunosti prea bine, pentru că mergi pe ea zilnic spre lucru sau spre scoală.
Am regăsit casa si odată cu ea, Gandurile.
Si fiindcă astfel stau lucrurile si acum, trebuie sa stii că deseori mi-e drag să le-mpletelesc in forme pastelate, pe care le trimit să pluteasca printre nori. De le vezi, cheamă-le la tine. Stiu, pot fi o incalceală de idei fără sens dar asta doar dacă nu esti prea atent. Deschide bine urechea si vei auzi povesti frumoase sau daca nu, impleteste si tu un gand de-al tau si vezi ce iese. Doar impreună putem ajunge la cer.