joi, 7 martie 2019

Supunerea

Puteţi să ştiţi că maşinile, cu alte cuvinte automobilele normale ce mişună zi şi noapte pe străzi, sunt fiinţe reale şi perfect independente. Mereu am simţit-o. Au nume şi personalităţi, asemenea oamenilor. Ne privesc, ne urmăresc, au gânduri ascunse. Uneori sunt indispuse şi morocănoase. Mereu ascultătoare pentru cei ce ştiu să le supună. Totuşi, imprevizibile.

Suntem în plină intersecţie, cu mai mult de 30 de ani în urmă şi tatăl meu învârte cheia în contact fără succes. În jur, maşini isterice îl claxonează, căci blocheză trecerea. Aş vrea să le strig, copil fiind, că nu el e vinovat, ci bestia roşie cu ochi rotunzi în burta căreia ne aflăm. Ea refuză să-şi mişte corpul greoi şi face să se nască broboane fine de transpiraţie pe fruntea tatălui meu.

Văd uneori oameni ce trăiesc într-o perfectă simbioză cu partenerele lor, maşinile. Observ cu uimire cum mâinile şi picioarele şoferilor se contopesc, unindu-se organic cu volane negre de piele, schimbătoare jucăuşe sau pedale zimţate.

Într-o bună zi voi domestici una, sunt sigură. Însă mare fiind, încă n-am reuşit. De-ndată ce apăs pe tălpile tăioase ale monstrului negru ce-mi aparţine, simt că acesta se mişcă împotriva propriei voinţe si e gata oricând să preia controlul.

De aceea, deocamdată păstrez distanţa. Între timp m-am împrietenit cu o bicicletă, ce s-a lăsat uşor domesticită şi aştept să mai cresc. Poate în felul ăsta voi înceta să le mai văd feţele şi vocile ostile şi voi reuşi să le supun.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu