vineri, 8 martie 2019

Bulimia


Stau la biroul meu alb şi rece şi îmi este foame. Storc cuvinte şi sunete, înfulec imagini, dar sunt incapabilă să umplu golul din mine. Alteori în subterană e plin, prea plin cu de toate, şi-atunci mă tem de-o explozie. Îmi imaginez firimitri din corpul şi rochia mea cu flori vişinii atârnând pe birourile separate de paravane vesel colorate. Şi multe priviri îngrozite.

Acolo, în adânc, există seminte de copaci, ştiu asta. Încoltesc adesea şi-ntind vlăstari şi rămurele fragede prin venele mele firave încercând să străpungă pielea pentru a ieşi afară. Atunci mâinile mele devin lame de foarfeci tăioase ce retează conştiincios mlădiţele de dorinţe proaspăt ivite. Mişcările sunt rapide, nervoase, voit imprecise, doar-doar va rămâne un ciot din care să renască viitorul vlăstar.

Când am terminat tot mă aşez sfârşită şi mă întreb când le voi permite totuşi să crească, când voi avea tăria să le ating, să le adulmec fără teamă. Cand voi închide ochiul vigilent şi le voi lăsa să-mi împungă pielea şi să vadă lumina? Le privesc cum stau pe podea, zdrenţuite, încă verzi, înnodate în fragmente din prompriu-mi ţesut. Ştiu, cu moartea mea, vor muri şi ele.

Aşadar îmi hrănesc bulimia sau voi reînvăta cum să mă satur.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu