Mama a murit. E prima zi fără ea. Am condus-o ieri pe un
drum îngust, spre ultima ei casă de pe pământ. O casă mică, friguroasă, întunecoasă. De
lemn...
Cioc, cioc, cioc, în lemn, să nu moară mama... Noaptea, în tăcerea casei. Căutam cu grijă să nu bat în fier sau într-o imitaţie de lemn, amănunt foarte important. Nici nu mă culcam până nu ţineam micul meu ritual. Încet, fără să mă audă cineva, doar pentru mine. Mă liniştea, îmi dădea siguranţa că somnul nu mi-o va smulge, copil fiind, pe mama din viaţa mea. Prin crăpătura largă a uşii îi distingeam profilul în întunericul camerei, îi desluşeam sforăitul uşor. Închideam ochii, îi deschideam, era tot acolo. Cioc, cioc, cioc ..şi puteam dormi liniştit.
Ieri nu l-am invocat pe “cioc”. Pentru că om mare fiind, aş fi râs în sinea mea de el?
M-am întrebat...când oare m-a dezamăgit de nu mai cred în “cioc”? Sau poate el singur
şi-a dezbrăcat treptat magia, fiindcă nu-i mai folosea la nimic. Pesemne totul
a început din momentul în care am încetat să mai citesc poveşti şi să mai cred
în ele, de când am
început să complic lucrurile şi să nu le mai văd simple, de când am uitat de mine şi de
ceilalti. Atunci s-a mistuit şi cioc, cioc, cioc...atenţie! De 3 ori! Şi în lemn.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu