marți, 16 aprilie 2019

Familia S.

“Vă informam cu regret faptul că familia S urmează să se destrame în curând.” 
Astfel suna telegrama trimisă cunoscuţilor familiei S de către Nuseştiecine.

Cei ce primiseră vestea erau uimiţi. Familia S? Imposibil! Nu există armonie mai armonioasă decât în cadrul familiei S.
Când? Cum? Unde? De ce? Pentru ce? Sute de întrebări, puse în toate felurile şi din toate colţurile, dar răspunsurile stăteau parcă închise într-o sticlă de şampanie gata să izbucnească şi totuşi, nu o făcea.

Îşi aminteau cu toţii Familia S: veselă, glumeaţă, afectuoasă, perfectă. Doi copii – băiat si fată. Ei, ca părinţi – frumoşi şi mereu cu zâmbetul pe buze. Nu ţi i-ai fi imaginat sub nicio formă cu fruntea încreţită, cu gura strâmbată în grimase nervoase, cu mâna ridicată, tensionată şi deformată ca o ramură cioturoasă de copac gata să se abată puternic şi iremediabil asupra celuilalt. 


Ea subţire, el subţire, ea cochetă, el modern, mereu de mână, mereu trimiţându-şi pupici dulci, voalaţi sau mai puţin, pe frunte sau pe unde apucau să ajungă. Mereu glumeţi şi spirituali, cel mult ironici, dar ironii fine, întotdeauna bine primite. Un pic zăpăciţi, dar în mod plăcut. Un tablou, o imagine frumoasă care-ţi rămâne întipărită şi pe care cu greu te hotărăşti să o rupi şi să o mototoleşti ca pe o ciornă pentru a pune alta în loc.



Cu toţii au trebuit totuşi să o facă şi, neavând motivul despărţirii, scenariile ce s-au derulat au fost din cele ce puteau atinge fantasticul, hilarul, comicul. Şi cu cât tăcerea era mai mare, cu atât scenariile deveneau mai colorate, mai surprinzătoare.

Câţiva curioşi au pătruns în sala de judecată unde se desfăşura divorţul pentru a elucida misterul, dar ce s-a relatat n-a satisfăcut pe nimeni, căci tot ce a rezultat din confruntarea familiei S a fost banalul şi binecunoscutul “nepotrivire de caracter”.


Cum aşa? Ce nepotrivire? Daca ei nu se potriveau, atunci cine? Ar trebui atunci să divorţăm cu toţii, căci oriune există cel putin nepotrivire! Şi mă rog, ce înseamnă “potrivire”? Sau dacă nepotrivit ar fi bine şi potrivit ar fi rău? Şi nepotrivirea de caracter ar fi cea mai importantă condiţie pentru ca două persoane să coexiste armonios sau, mă rog, nearmonios, dar să o ducă mult timp alături! Şi uite! De ce nu chiar separat, decât împreună?
Şi cum s-a ajuns aici?

Se poate să fi existat o zi când, trezindu-se din pat, ea, mai mofturoasă, ca o prinţesă din vremurile de demult sau mult mai degrabă din poveşti, visând să fie iubită, adorată şi respectată pentru eternitate, găseşte lângă ea un prinţ... cam plictisit, care nu o mai alintă, nu o mai dezmiardă. Faţa lui cu trăsături dulci s-a ascuţit ca un cuţit cu lamă fină, iar cuvintele ce i le adresează sunt mănunchiuri de ierburi ce împung şi ustură. Iar ea mărturiseşte şi se spovedeşte amarnic că atunci cand vrea să-i trimită alesului pupici înmiresmaţi, aceştia ajung uscaţi, acri şi colţuroşi, fără să ştie de ce, iar el ajunge să se înece cu ei. 



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu