M-am lǎmurit! Oamenii mari nu înţeleg absolut nimic din Zǎpadǎ.
Când în sfârşit aceasta reuşeşte sǎ pǎtrundǎ în oras, albǎ, curatǎ, purǎ, pufoasǎ, parcǎ se dǎ alarma pentru rǎzboi. Oamenii mari ies înarmaţi cu lopeţi, înfofoliţi pânǎ peste cap şi o împing în toate pǎrţile, o aruncǎ în camioane, dau cu sare, orice! numai sǎ scape de ea. Aceasta, vǎzându-se respinsǎ, se retrage tǎcutǎ de pe alei, stǎ ascunsǎ prin parcuri, în jurul copacilor, pitindu-se de soare şi în cele din urmǎ dispare în picuri şi râuri în canale întortocheate. Uneori mai rǎman petice care se încǎpǎţâneazǎ sǎ se destrame, se prind de mâini şi rezistǎ aşa o perioadǎ, pânǎ ce strânsoarea slǎbeşte şi-atunci nu mai e mult ... fiecare îşi cautǎ sfârşitul, aşa cum ştie mai bine. Mda...cam asta este soarta Zǎpezii într-un oraş.
Aţi ieşit vreodata afarǎ, dimineaţa devreme, atunci când afarǎ a nins? Sǎ fiţi primul om care şi-a lǎsat urma ghetei în zǎpadǎ? E o senzatie cu totul specialǎ! Ai impresia cǎ eşti singur într-o lume pustie, cǎ totul a îngheţat, esti ca în poveşti!
Zǎpada are bunul obicei sǎ vinǎ braţ la braţ cu Liniştea, sunt prietene bune. Dimineaţa devreme, stau la cafea şi nu vorbesc nimic, se înţeleg din priviri. Zǎpada, grǎsuţǎ, binevoitoare, bonomǎ, cu un paltonaş ireal de alb ( e o tipǎ foarte curatǎ), Liniştea - transparentǎ, slǎbuţǎ, severǎ, mereu calmǎ. E fantastic sǎ le vezi împreunǎ, la lumina becurilor ce lumineazǎ strada.
Apoi se face zi şi încep sǎ scârţaie uşile caselor, se aud paşi apǎsaţi, ca de uriaş pe scǎrile blocurilor şi oamenii mari ies hotǎrâţi sǎ o ia la trântǎ pe Zǎpadǎ, sǎ o îndese undeva, sǎ nu o mai vadǎ. Nu stiu ce-i apucǎ? Cu o searǎ înainte se bucurǎ de ninsoare ca niste copii, scot capetele zâmbind pe geam, îşi amintesc de timpuri trecute şi spun poveşti frumoase la masa de familie. Apoi, dimineaţa, parcǎ ar fi alti oameni. Calcǎ pe paltonul alb al Zǎpezii, îl mototolesc, îl împing grǎmadǎ în şanţuri.
Mi-e greu sǎ vǎd asta! Aş vrea ca nimeni sǎ nu mai mişte, sǎ stea cu toţii închişi în casǎ! Sǎ nu iasǎ decât copiii şi cei care ştiu cum sǎ calce uşor, plutind pe întinderea Ei albǎ.
Zǎpada este o visǎtoare, nu-şi poate imagina dorinţa nefireascǎ a oamenilor de a merge la lucru, la grǎdiniţǎ sau la şcoalǎ. Mereu sperǎ sǎ-i determine sǎ uite mǎcar pentru o zi de agitaţia lor continuǎ, fǎrǎ rost, pentru ea. Vine, acoperǎ totul, sǎ nu se mai vadǎ nimic, doar doar i-o ademeni sǎ se opreascǎ o clipǎ. Sǎ-şi ia copiii de mânǎ şi sǎ se aşeze cu toţii întinsi pe spate în mijlocul zǎpezii, într-un parc şi sǎ se uite în sus, spre cer, printre copaci. Si timpul sǎ se opreasca în loc.
Dar nu e chip! Oamenii mari vor ca timpul sǎ treacǎ. Merg peste o sǎptǎmânǎ în concediu, e ziua mea pe 15, avem party-ul de Crǎciun, soţia mea va naste, sǎ treacǎ odatǎ frigul, sǎ scǎpǎm de zǎpadǎ!
Aşa cǎ ies afarǎ,îşi iau lopata în mâini şi fac cǎrǎri, sapǎ galerii, fac totul ca sǎ meargǎ înainte. Si-n drumul lor lasǎ urme, pete gri, murdare. Tǎlpi late, dantelate, zimţate, roţi, urme de lopatǎ.
La sfârşitul zilei, totul este pierdut.

Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu