miercuri, 14 februarie 2018

Împletitorul de vorbe

Locuiam in munti, departe de lume. Citeam adesea. In cărti gaseam lumi in care mă miscam in voie. Trăiam linistit si totusi, tăcerea care mă inconjura zilnic devenise cu timpul marea mea inchisoare, incăpătoare, fără margini, e adevărat, dar totusi inchisoare. Visam să evadez in lumi in care timpul se miscă mai repede iar ideile si vorbele oamenilor se scurg armonios, imbrăcandu-se cu fiecare suflu nou, imbogatind lumea cu străluciri. Visam la asta! Iar numele meu este dl T. 

Intins pe iarbă cu fata spre cer, priveam si ascultam adesea franturi din vorbele orasului ce veneau pana aici sus, la mine, nu stiu de ce. Uneori mi se parea că-si caută stăpan, asemenea unor caini pierduti. Pluteau deasupra mea, mlădioase, semitransparente, iar eu le ascultam soaptele si mă minunam de bogatia lor. Dar intr-o zi - să fi fost vineri, să fi fost marti? in tăcerea muntilor zilele au fete sterse - fără să mă gandesc prea mult, m-am pris de coada unui Gand ce plutea stăruitor deasupra mea si m-am trezit zburand spre cer, printre nori. Inchisoarea mea era departe acum iar eu mă simteam eliberat. Si iată in curand orasul! Fremătător, ametitor...

Micul Gand căldut ce ma ispitise m-a lăsat grijuliu jos, apoi mi-a pătruns usor in ureche si a rămas acolo cuminte si impăcat. Iar eu am inceput să mă plimb curios printre oameni. Străzile erau inguste si pietruite iar soarele bland scosese din casă stoluri de oameni si povestile lor. Eram invizibil, am bagat eu de seama, fiindcă nimeni nu-mi sesiza prezenta. Iar acest lucru imi convenea de minune, puteam admira totul in liniste.

Mă opream langa unii si altii ascultandu-le discutiile, apoi plecam mai departe. Pătrundeam in săli de spectacole, la lansari de carte, in săli de clasa, mansarde cochete, localuri ascunse, restaurante luminoase. Dar n-a trecut mult pană să realizez cu uimire un lucru:  oriunde mergeam, vorbele oamenilor curgeau suvoaie, adesea de neoprit, se cătărau ambitioase unele peste altele,  se intersectau scurte momente doar pentru a se impinge sau sufoca reciproc si dispareau in final agitate in directii diferite. 

Se făcuse seară de cand umblam căutand măcar o mică tulpină de Vorbe armonios impletite. As fi innodat si eu acolo un Gand de-al meu si impreună, poate am fi ajuns la cer. Spre dimineată eram deja obosit si capul imi era greu de ganduri si vorbe. M-am lasat să cad pe o bancă dintr-o mică piatetă. Din coltul ei se auzea larma unui birtulet. Vorbele alunecau spre geam in tăcere, adulmecand aerul. Apoi, odata iesite afară, se tanguiau si suspinau ca atinse de o singuratate fară sperantă. Imaginea mă infrigura.

Le-am chemat la mine, iar ele m-au inconjurat afectuos. Apoi, ca dintr-un instinct am inceput să le impletesc unele cu altele. Semănau cu niste suvite de păr ascultătoare. Unele erau moi la atingere, altele aspre, chiar tepoase, cateva se lipeau usor de mana mea. Erau fierbinti, calde, reci ca gheata. Atatea texturi, atatea culori, fiecare suvită era diferita. Dar se armonizau perfect in impletitura mea. Lucram de mult timp deja, căci intre timp Vorbele se adunasera din tot orasul. Veneau valuri, valuri iar eu mă temeam că nu voi isprăvi in veci să le imbin. Dar noaptea mi-a alungat ingrijorarea, fiindcă intunericul aduce cu el vraja somnului iar Vorbele se sting incet, incet. 
Spre dimineată veneau deja răzlet, ca rătăcite. Cand n-a mai rămas nimic de impletit, am legat cosita de Vorbe cu esarfa mea de la gat si-atunci am vazut cum incepe să prindă viată. Plutea initial ca un peste intr-un ocean calm, apoi si-a luat zborul asemenea unui dragon pe cerul diminetii. Era uimitor! Dar mai suprinzatoare a fost despletirea ce a urmat a dragonului meu, in mii si mii de fire subtiri si mătăsoase  ce se revărsau peste tot si atingand pamantul, se strecurau serpeste in case, pe sub usi, pe sub ferestre, pe oriunde găseau o mică crăpătură. Am inteles privind pe un geam, că deveniseră vise, iar oamenii le primeau in dar, asa, la despătirea de aceasta noapte. 

Se luminase de-a binelea si strada incepuse să prindă viată. Asteptam să intalnesc Vorbele alunecand pe străzi, asa cum mă obisnuisem. Dar n-a fost asa, iar eu nu mai eram transparent! Dispăruseră ele, Vorbele? Sau eu? Devenisem unul din Ei, din Oameni?

Am rămas in acest oras ani buni, pentru că, initial, m-am prefăcut că nu mai stiu drumul spre casa. Apoi din obisnuintă. Si mai apoi, pentru ca nu mai stiam altceva ce să fac. Am fost la tot soiul de reuniuni: in mansarde cochete, localuri ascunse, restaurante luminoase. Dar Gandurile, pe ele nu le-am mai intalnit niciodată.  Apoi intr-o zi, parcă m-am trezit din acest vis. Mi-am amintit de casa mea, de mica mea planetă tăcută. Iar asta m-a facut să regăsesc imediat drumul inapoi. A fost o călătorie lunga, dar firească. Ca o potecă pe care o cunosti prea bine, pentru că mergi pe ea zilnic spre lucru sau spre scoală. 

Am regăsit casa si odată cu ea, Gandurile. 
Si fiindcă astfel stau lucrurile si acum, trebuie sa stii că deseori mi-e drag să le-mpletelesc in forme pastelate, pe care le trimit să pluteasca printre nori. De le vezi, cheamă-le la tine. Stiu, pot fi o incalceală de idei fără sens dar asta doar dacă nu esti prea atent. Deschide bine urechea si vei auzi povesti frumoase sau daca nu, impleteste si tu un gand de-al tau si vezi ce iese. Doar impreună putem ajunge la cer.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu